LA ISLA BONITA

După postul de ieri şi o poză de a Ioanei din Tenerife, am zburat cu gândul la locuri ceva mai calde şi mai frumoase. Aşa am ajuns în La Palma, supranumită şi La Isla Bonita, insulă din arhipelagul Canarelor. Este insula pe care Madonna are o casă şi de unde este de origine designerul Manolo Blahnik, a cărui mamă locuieşte la două case distanţă de casa unei prietene de ale mele de acolo.
Este insula care a avut prima dată un iluminat stradal şi insula pe care există un vulcan ce a erupt ultima dată acum vreo patruzeci de ani. Este şi insula pe care trebuie să închiriezi maşină ca să o poţi vizita pentru că transportul în comun este mai mult inexistent.

Capitala, Santa Cruz de la Palma, este un orăşel mic şi liniştit, cu câteva magazine, un centru de informare turistică şi multe cafeteria, localuri unde poţi să mănânci papas arrugadas cu mojo palmero şi să bei un barraquito, să stai la poveşti cu localnicii şi să respiri aerul călduţ şi umed, tipic insular.

Şi da, este insula unde, fiind o insulă vulcanică, nisipul este negru şi cu o granulaţie mare. Ceea ce este plăcut la călcat la primele ore ale dimnineţii, făcându-ţi un masaj tare plăcut, dar pe măsură ce soarele urcă pe cer, negrul atrage atât de multă căldură, încât devine insuportabil de fierbinte la orele prânzului.

CE FEERICĂ E ATMOSFERA, CE FRUMOS, DE BASM...

Nu mai pot! Nu mai vreau! M-am săturat. M-a terminat iarna asta cumplită! Vorbeam zilele trecute cu un prieten şi comentam că noi nu ne aducem aminte ca în viaţa noastră de pe la copilăria târzie şi până acum să mai fi avut parte de o iarnă aşa de grea în Bucureşti. Mai era câte o repriză de ninsoare, ţinea zăpada câteva zile şi aia era. Dar anul ăsta a fost zăpadă cât să repună pe picioare calota glaciară despre care toţi se plâng că o căsăpeşte încălzirea globală. Plus săptămânile alea de ger crunt. A fost horror şi nu s-a terminat! Aseară, când au anunţat că nu se deschid şcolile azi, mi-a povestit mama ce bucuroasă era când era ea mică şi se închideau şcolile din cauza troienelor. Şi cum atunci chiar era urgie. Cum se făceau tunele pe trotuar ca să poată circula cât de cât oamenii. Mi se pare oribil şi mă bucur nespus de mult că nu am trăit acele ierni. Mă gândesc şi cât de periculos era totuşi să nu poţi vedea nimic stanga-dreapta ta. Aşa că până una alta mă declar fan al încălzirii globale şi strig în gura mare: UNDE ESTE??? Ah, şi mă gândesc din ce în ce mai serios să mă mut într-o ţară mai caldă. Măcar una din bazinul mediteraneean...

EXPOZIŢIA DE DINOZAURI

Astăzi am fost la vizionarea pentru presă a expoziţiei care se va deschide de mâine şi pentru public. Peste 30 de dinozauri robotizaţi, în mărime naturală, care se mişcă şi scot tot felul de sunete au poposit la Romexpo în pavilioanele 20 şi 21după ce s-au tot plimbat prin lume. Se pare că ar fi dinozaurii din Jurassic Park şi din documentarele de pe Discovery. Câţiva din ei sunt chiar foarte drăguţi. Alţii sunt de-a dreptul impresionanţi.

Ce-i nasol e că nu poţi face poze, nici măcar cu telefonul. Şi e cam frig. Dar azi abia terminau de aranjat şi uşile au tot stat deschise. Se pare că de mâine, când se deschide pentru public, se va mai încălzi. Oricum, eu vă sfătuiesc să vă îmbrăcaţi bine. Turul se face însoţit de ghid şi la ieşire este un mini cinematograf 3D cu un filmuleţ special făcut pentru expoziţia asta. Tot la ieşire va fi şi un loc unde puteţi face poze.

TINEREŢE FĂRĂ DE BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE

M-am întrebat de mai multe ori care o fi sfârâiala cu viaţa veşnică. De ce foarte multă lume îşi doreşte să trăiască cât mai mult sau chiar să aibă viaţă veşnică. Mă uitam săptămâna asta la episodul din True Blood în care o creatură cu nişte mii de ani la activ era în sfârşit ucisă. Doar că această creatură era o femeie extrem de frumoasă, în floarea vârstei. Aşa mai zic şi eu că merită să trăieşti o veşnicie, deşi am dubii şi cu asta şi voi reveni ceva mai jos. Dar să vrei să trăieşti cât mai mult, mi se pare o stupizenie. Să zicem că la 50 de ani eşti încă ok cu instalaţia, deşi motorul începe să dea rateuri. Dar de la această vârstă începând, rateurile sunt tot mai dese pentru a ajunge să îţi trăieşti bătrâneţile fiind defect rău de tot. Şi atunci care mai e plăcerea să trăieşti atât de mult? Dar să revenim la nemurire. Mă gândesc că este cam plictisitor. Da, e interesant să vezi cum se succed epocile, cum istoria se face în jurul tău, dar să mergi aşa, la nesfârşit, cred că este al dracului de obositor. Să nu poţi să te ataşezi de locuri, oameni, pentru că mereu trebuie să pleci mai departe având în vedere că tu rămâi tânăr şi în putere si cei din jurul tău îşi urmează cursul firesc al curgerii anilor. Cred că este extrem de trist. După cum am mai spus-o pe aici, pentru mine viaţa este un şotron în care în fiecare căsuţă se află câte un obiectiv, iar eu sar de la unul la altul, pe măsură ce îl consum pe precedentul. Câte obiective să ai însă într-o eternitate?

PARIS, PRET A PORTER & CO

Aşadar, Paris! Luni după zbor, cazare şi masă, am aterizat direct la târgul pentru care ne-am dus acolo: Pret a Porter. Plin de lume, plin de expozanţi din toată lumea. Şi piln de cumpărători din toată lumea. Dar partea cea mai interesantă nu era la acest pavilion, ci în pavilionul cu târgul de bijuterii. Unde este clar locul Mariei în următorul sezon.

De bântuit pe străzi sau făcut poze, nu prea mi-a ars. Am reuşit însă să mă văd cu nişte prieteni cu care nu mă mai văzusem de ani de zile. Era frig rău, nu ca aici, dar tot nu îţi venea să bântui pe străzi. În rest, Parisul, neschimbat. Nu m-am dus în locaţiile clasice turistice, deci nu ştiu cât de invadat de lume era, deşi pe vaporaşele care străbat Sena erau destui besmetici care stăteau pe punte pentru a face poze.

MARIA FILIPESCU LA PRET A PORTER PARIS 2010

Paris... A trecut mai puţin de un an de când nu am mai respirat aerul parizian, dar aproape patru de când nu m-am mai plimbat pe străzile capitalei franceze. Aşa că se cerea o vizită! Şi cum mereu e indicat să îmbini utilul cu plăcutul, mă duc la Paris cu treabă. Prietena Maria Filipescu va expune bijuterii într-un stand la târgul Pret a Porter care începe mâine şi se termină marţi. Şi se cerea să fim şi noi prezente acolo. Aşa că luni dimineaţă, la foarte prima oră, ne îmbarcăm într-un avion cu destinaţia Paris. Sunt foarte încântată de chestia asta pentru că târgul este The Thing, este efervescenţa modei comerciale, este locul în care dacă eşti, înseamnă că exişti. Iar Mariei i s-a deschis o oportunitate fantastică datorită unui designer român care deşi nu e cunoscut în lumea mondenă a României, face carieră în Franţa şi Anglia cu creaţiile sale sub brand-ul Les filles d'ailleurs. Aşa că îţi mulţumim, Gabi Perianu!

Revin pe miercuri-joi cu poze şi impresii. Până atunci, să fiţi cuminţi! ;)

CORNUL ŞI LAPTELE DE LA TIFFANY'S

Acum vreo lună mi-am luat cartea lui Truma Capote, Mic dejun la Tiffany, pentru că e un fel de clasică, pe care voiam să o citesc. Între-timp mi-am procurat şi filmul pe care îl mai văzusem o dată, dar nu mai ţineam minte nimic din el. Aşa că imediat ce am terminat de citit cartea, am văzut şi filmul care, ca orice film, ţine să aibă amprenta proprie a scenaristului, schimbând elemente pe care scriitorul iniţial le-a considerat importante, iar realizatorii filmului, nu. Dar după ce am consumat ambele suporturi ale aceleiaşi poveşti, am stat să mă întreb care mi-a plăcut mai puţin. Cartea nu m-a atras. Nu are acel ceva care să te captiveze. Iar filmul e prost jucat. Cred că până la urmă, cea mai mişto realizare legată de faimosul mic-dejun în imperiul bijuteriilor este cântecul celor de la Deep Blue Something, care chir îmi place.