CITAT DIN BEIGBEDER

Pe Beigbeder l-am ratat când a fost la Bucureşti. Adică ne-a luat-o înainte concurenţa. După ce am mustrat-o pe pr-iţa de la Editura Trei, cea care îl păstoreşte în România, am aflat că tipul e angajat la Playboy Franţa şi că se cerea să dea interviul pentru frăţiorul autohton. Aşa că azi m-am pus comod în scaun, am ridicat picioarele confortabil pe birou şi am citit materialul realizat de colegul Mihăilă. Nu ştiu cât de frustrat e tipul, de Beigbeder vorbim acum, dar le zice bine. Răspunzând la o întrebare despre cluburile de swingeri din Paris, tipul spune:

foto Playboy, via Cătălin Mihăilă

Eu mergeam cel mai des la Chandelle, pentru că e mult mai şic, iar tipele mult mai multe şi mai bune. Dacă stai să te gândeşti, chestia asta revine la homosexualitate (vorbise mai sus în interviu despre acest subiect), pentru că sunt o grămadă de tipi pe acolo care îşi aduc supergagicile. Tipele încep să se sărute între ele, iar tipii sunt în spatele lor şi încep să le penetreze, apoi le schimbă între ei. E foarte sexy, dar e ca şi cum ai folosi femeile ca să faci sex cu bărbaţi. În dorinţa orgiastică există, cu siguranţă, ceva homo. Refuzăm să admitem, dar, liminal, aşa e. Tipii nu se ating între ei, ci folosesc femeile pentru a stabili acest contact.

Playboy decembrie

Foarte tare! Îmi place cum gândeşte şi mi se pare ca are mare dreptate. Voi reveni cu un post despre părerea mea cum că toţi oamenii sunt bisexuali. Cu tendinţele mai mult sau mai puţin reprimate...

CU BURTA LA VEDERE

Aguilera e borţoasă. O ştie toată lumea. Dar ea insistă să ne convingă. Şi uite aşa, încă o femeie cu burta la gură se dezbracă şi pozează pentru o căruţă de bani. Sincer, nu înţeleg de ce. Adică, să mă corectez: înţeleg de ce pozează ele, pentru bani!, dar nu înţeleg de ce revistele continuă să plătească sume impertinente pentru chestia asta. Hai, a pozat Demi, a făcut senzaţie şi gata. Dar de atunci, cum mai rămâne vreo VIPă din asta gravidă, cum hop! şi ea pe o copertă. Mie chiar mi se pare urât corpul unei gravide. Fie ea oricât de fit şi de frumoasă, tot diformă mi se pare. Să nu mă înţelegeţi greşit, maternitatea e ceva minunat pe care abia aştept să o trăiesc, dar asta nu înseamnă că îmi va placea chestia aia care va lua locul abdomenului meu plat. La fel cum nu îmi place nici la altele. Oricât de vedete ar fi ele.

FILME

Filmuleţele alea haioase din Festivalul de Film Digital pot fi văzute în sfârşit aici. Enjoy!

GALA TICERS

Iată, aceasta e dovada!...

Mişu, Radu (Allure Models), Darius Popa, Tibi Clenci, Moi şi Eddie

Dovada că am fost acolo. La gala Teacher's Film Festival. Că altfel, nimeni nu s-a prins... Adică cineva cu spirit de observaţie, cu ochiul format şi cu reale cunoştinţe despre realizarea noastră din acest an, poate ar fi reuşit să surprindă ACEA secundă în care am apărut şi noi pe ecran. Nu am avut nicio nominalizare, iar din cele trei calupuri de secvenţe amuzante de la filmări, echipa noastră (mai bine zis, eu turnându-i scrisori în cap lui Eddie) a apărut strict o secundă. Şi gata! La anul, la mai mare!

Cu nominalizările şi premiile am fost mai mult sau mai puţin de acord, dar, în general, au fost ok. Singurul de-a dreptul penibil a fost premiul pentru cea mai bună interpretare feminină într-un rol principal, acordat unei doamne/ domnişoare despre care am mai scris şi care, în viziunea mea, merita premiu, într-adevăr, dar pentru cea mai jalnică interpretare, în filmul realizat de Crowne Plaza. A fost exact ca nota de 10 acordată de Adi Despot în Megastarul de sâmbătă pentru acea Britney Sprears a Bucureştiului. Marele premiu l-a primit Xerox pentru un film bun. Deşi au fost altele cel puţin la fel de bune. Oricum, în mare, l-a meritat. Felicitări!

SĂ GĂTIM CU JAMIE

Am fost săptămâna trecută la Gaudeamus. Cum bugetul era destul de limitat (eram înainte de salariu), nu am devastat tot târgul. Am făcut investiţii de durată, în schimb. Iar în weekend m-am delectat cu una din ele: Să gătim cu Jamie. Probabil ca ştiţi deja despre pasiunea mea pentru gastronomie, iar Jamie Oliver mi se pare genial. Ultima sa carte, scoasă tot la Curtea Veche, e o gălăgie de bani, dar merită fiecare firfirel.

4 LUNI, 3 SĂPTĂMÂNI ŞI 2 ZILE

L-am văzut şi eu în sfârşit. E un film bun. Adică bine jucat. Producţia în sine mi se pare că a fost făcută în maxim o săptămână. Post-producţia cred că a durat mai mult. Cu sunetul sunt ceva probleme. E un film cu buget mic. În concluzie e un film bun, dar nu frumos. Te lasă, clar, cu un gust amar. Cei care au prins şi viaţă de adult în vremea aia zic că nu era chiar aşa. Oricum, mă bucur enorm că nu mi-am trăit tinereţea sexuală în acea vreme.

IDOLI DE CARTON

Se spune că nu e bine să-ţi cunoşti idolii. Acum, dacă idolul tău este Cleopatra sau Balzac, e cam greu fără ajutorul unui medium. Dar, dacă persoana pe care o admiri sau adori este contemporană nouă, adică e cu carnea pe oase şi, prin cine ştie ce formulă de tipul "pământul e rotund şi mic" şi ajungi să o cunoşti, poţi să fii complet dezamăgit.
O discuţie de azi, cu o prietenă, despre o cunoştinţă comună, care, printre altele este o persoană pe care o admiram foarte mult, m-a inspirat să scriu acest post. Am zis "o admiram", o admir în continuare, dar s-a demitizat. Am cunoscut omul din spatele brandului. Şi am dat şi eu crezare zicalei din popor. Din nou, înţelepciunea populară şi-a zis cuvântul.

orice asemănare cu personajele din realitate este pur întâmplătoare; cine se simte, să nu o mai facă pentru că nu e cazul, demitizatul meu nu citeşte acest blog :)

CASA ŞI GRĂDINA DE DECEMBRIE

Cum am mai zis şi cu alte ocazii şi cum probabil o să repet în apropierea evenimentului, Sărbătorile de Iarnă mă lasă rece, la fel ca şi sezonul. Dar în decembrie toate publicaţiile se „umplu de lumina Sfintelor Sărbători”. Bleah! Casa şi Grădina, deşi abordează şi ea tematica bullshit-ului de Crăciun, e mai funny, ca de obicei, şi vine cu soluţii haioase: brazi improvizaţi, globuri pentru exterior făcute din gheaţă şi încă nişte zăpăceli.

LUX PARIZIAN

În weekend am citit Tabu-ul de luna asta (care, btw, mi se pare cea mai bună revistă de femei) şi Beau Monde-ul. Primul este un număr dedicate luxului. Al doilea o are pe copertă pe Paris Hilton, fiind dedicat sindrofiilor. Şi uite aşa mi-a venit cheful să scriu şi eu despre lux. Şi despre Paris! Fie şi Hilton. Am zis mereu că barza a greşit locaţia şi familia în care m-a lăsat. Eu sunt convinsă că sunt făcută pentru o viaţă luxoasă undeva unde este mereu cald, dar printr-o perversitate a sorţii, tocmai barza mea s-a îmbătat şi m-a scăpat în apartamentul de la etajul unu al unui bloc proaspăt construit la limita dintre Ghencea şi Drumul Taberei, într-o familie de tineri intelectuali din epoca ceauşistă. Când putea şi ea să mai reziste, cu plodul ce am fost, încă nişte mii de kilometri, până ajungea ceva mai la sud şi mă lăsa acolo unde mi-ar fi fost locul de drept, pe la Menton sau Saint Tropez sau pe acolo prin zonă. Mama nu s-ar fi supărat să mă crească acolo. Dar cred că ei nu i-ar fi plăcut să trăiască în lux. Eu, însă, nu aş fi avut nicio problemă. Totuşi, sper să fi avut simţul ridicolului de care dispun acum, formată în clasa de mijloc a unei Românii în perpetuă tranziţie. Nu aş fi avut menajeră îmbrăcată cu rochiţă nagră şi şorţuleţ de dantelă albă (ţinuta asta aş fi păstrat-o pentru nopţile mele de zbenguială), nu aş fi avut robinete aurite şi nu aş fi făcut baie o dată pe săptămână în Dom Perignon. Dar cu siguranţă că imensul meu dressing ar fi inclus numai “etichete”, aş fi avut casa decorată cu mobile funcky, iar piscina ar fi fost locul perfect de party-uri. Pentru că, da, aş fi fost o mare petrecăreaţă. Cot la cot cu pretena Paris. Şi aş fi ştiut să-mi vând brand-ul la fel de bine ca şi ea. Numai că, la un moment dat, scandalul iscat în incinta din spatele blocului, în care doi vecini se certau pe un loc chinuit de parcare, m-a trezit din reverie într-o îngrozitor de jegoasă zi de noiembrie. Eram tot în apartamentul meu din Drumul Taberei, priveam pe geam acelaşi peisaj bacovian din stradă, stradă pe care era parcată Dacia mea. Welcome to my life!

FHM LA TEACHER'S FILM FESTIVAL

Ultimele două după-amieze mi le-am petrecut la vizionările din cadrul Teacher's Film Festival.

* Dacă în prima seara au mai fost vreo două filmuleţe care meritau atenţia, în a doua seară, singurul care a meritat a fost cel al Orange-ului care a făcut o parodie după Basic Instinct.
* Din prima seară, aş putea nominaliza filmul Dacia, o adaptare după Sex and the City şi adaptarea după You've got mail al celor de la Metropotam.
* Concurenţii noştri direcţi, Red Bull, care au filmat tot Harry Potter au avut o desfăşurare de forţe impresionantă, cu filmări la Castelul Huniazilor şi cu costume atent lucrate, dar ideea în sine a fost cam fără sare şi piper. Şi nu o spun cu subiectivism. Sau, mă rog, mă chinui să nu fiu subiectivă.
* Marii câştigători de anul trecut, Erudio şi ING Asigurări m-au lăsat rece. Erudio a făcut o adaptare după Războilul Stelelor care, cu un buget impresionant, nu a impresionat şi publicul. Cât despre juriu, vom afla în curând, când vor fi afişate nominalizările. Cei de la ING Asigurari au făcut o producţie inspirată din Dosarele X şi cu excepţia unei filmări de excepţie, nu au avut nici ei prea multe.
* Probabil cel mai şocant film din festival a fost copia fidelă realizată de Nespresso după Casablanca. Oamenii ăştia au reprodus la milimetru o scenă din film: cu aceleaşi cadre, lumini, costume, dialoguri. Totul era la fel. Nu că aş fi fost eu experta în Casablanca de acolo, dar în colţul ecranului imaginea era dublată de original.
* La capitolul cele mai proste producţii se detaşează adaptarea după Maid in Manhattan a hotelului Crowne Plaza care, prin cât de prost a fost jucată era de-a dreptul hilară, deci, măcar a avut un punct bun. Ceea ce nu se poate spune şi despre filmul celor de la Zapp, o adaptare după Operaţiunea Monstru, din care se pare că nimeni nu a înţeles nimic.

În curând vor apărea pe site-ul festivalului şi filmele concurente. Până atunci, iată vrăjeala noastră aici:

NESIMŢIREA CA VIRTUTE

De vreo trei săptămâni mă lupt cu nesimţirea, nepăsarea şi ignoranţa. Să o iau cu începutul. Acum câţiva ani mi-am făcut şi eu, ca tot românul dornic de afaceri, o firmă. Am avut un magazin care din diverse motive a trebuit să-l închid, dar firma am lăsat-o să existe în continuare, pe cifră de afaceri zero, pentru că mi-o făcusem cu facilităţile acordate studenţilor şi era mult mai complicat de închis. După ce s-a încheiat perioada de trei ani în care nu o puteam închide, tot nu am găsit resursele necesare pentru a demara operaţiunea de desfiinţare. În tot acest timp am avut o contabilă, Nicoleta Balaban, care îmi fusese recomandată de un amic comun. Câtă vreme aveam activitate, tipa era ok pentru că mă întâlneam săptămânal cu ea şi astfel o trăgeam de mânecă. Când am plecat din ţară şi mama, pe care o împuternicisem să rezolve problemele legate de firmă, a avut nevoie de ea, s-a chinuit ceva până a reuşit să obţină de la ea ceea ce avea nevoie. M-am întors, am aflat de la amicul nostru comun cum Nicoleta făcuse nişte prosti şi el renunţase la serviciile ei, dar, cum eu nu aveam cine ştie ce, nu m-a deranjat să o ţin în continuare. Contractul de muncă i-l desfăcusem când încheiasem activitatea şi rămăsese să lucreze pentru mine fără contract. Pentru că administratorul are dreptul să facă contabilitatea primară, nu aveam nevoie teoretic de contabil şi ea depunea chestiile la administraţia financiară în numele meu. Numai că, acum trei săptămâni mi-a venit o scrisoare de la administraţie că trebuie să mă prezint cu bilanţurile pe 2006. M-am dus cu ceea ce aveam eu ca „dosarul de 2006” întocmit de minunata mea contabilă. Pentru că nu era în el ceea ce trebuia, urma să revin cu completările. De atunci mă chinui să dau de ea care mă duce cu vorba de pe o zi pe alta. Nu răspunde la mobil, indiferent de pe ce număr o sun, acasă nu stă, îşi căpiază familia şi e total iresponsabilă. Mai mult, aceeaşi scrisoare a primit-o şi ea pentru firma ei şi dacă nici pentru ea nu se agită, eu ce pot să mai fac? Îmi îndrugă vergi şi uscate despre o relaţie pe care o are la administraţia financiară şi cum ar trebui să stau liniştită. Pe lângă faptul că nu am controlul asupra actelor mele acum, am decis să încep formalităţile de desfiinţare şi am nevoie de toate actele care mai sunt la ea. Culmea e că sunt o maestră în scenarii de răzbunare când nu e vorba de mine, iar acum mă simt legată de mâni şi de picioare. Nu am cum să o oblig să plătească nici amenzi şi nici să o dau în judecată pentru daune morale pentru că nu am cum să dovedesc, chestie care mă frustrează şi mai tare. Aşa că dacă aveţi vreo idee, sunt deschisă la propuneri.

DECADENŢĂ

FHM NOIEMBRIE

Ea e Gilda, câştigătoarea concursului Covergirl 2007. Pentru cine a deschis mai târziu televizorul, asta înseamnă că şi anul acesta am vrut să punem o necunoscută pe copertă ca să o facem celebră. Şi da, e o necunoscută, nu e Pamela, aşa cum poate aţi avea impresia la prima vedere. Iar dacă vreţi să vă băgaţi puţin unghia în gât, la pagina 82 vedeţi şi cum s-a distrat echipa FHM la şedinţa foto din Egipt.

MINI CLUBMAN ŞI HOMAR PE PLITĂ

MINI a decis că trebuie să se impună şi printre bărbaţi. Şi cum din câte ştiu eu bărbaţii o vor mai lungă sau mai mare, lauţi-o cum vreţi, (despre maşină e vorba, evident!) MINI a trebuit să se încadreze în standarde. Şi a lansat noua maşinuţă, bine diminutivul e mai de prisos acum. La lansare a adunat o gaşcă de jurnalişti, l-a invitat pe expertul în personal branding, William Arruda, să ne înveţe cum să ne creştem brandul (adică firma, nu muşchiu’) şi ne-a îndopat cu specialităţi japoneze la restaurantul Benihana. Sushi şi tot tacâmul. Partea fun a fost că un nene cu ochii mici ne-a gătit în faţă, pe mesele alea speciale cu plită, care se găsesc în restaurantele japoneze, orezul, legumele, homarul, creveţii şi vita. Yammy!

foto: Mini

ABONAMENT LA BORDEL DIN ANII '30

Probabil că mulţi aţi primit-o pe mail având în vedere că circulă, dar mi s-a părut foarte tare.

POVESTEA LUI O

În ultimele zile mi-am umplut timpul cu Povestea lui O (de Pauline Reage, colecţia Eroscop, Editura Trei). Cartea are o poveste fasinantă prin scandalul pe care l-a iscat la vremea publicării, prin faptul că autorul a preferat mulţi ani să rămână în anonimat şi prin stupoarea universală când a decis să iasă la lumină şi s-a aflat că este vorba de o femeie şi, în nici un caz de un bărbat, aşa cum se crezuse. Cartea e foarte greu de descris în cuvinte, sentimentele pe care le trezeşte sunt mult mai grăitoare. Este vorba de un amestec de hornizare cu repulsie, cu stupoare şi lista contradictorie ar putea continua. De mult nu am mai citit o carte atât de bună prin impactul pe care îl are asupra cititorului. Dar este şi o carte bine scrisă. Este fresca înjosirii extreme, a unui masochism dus la absurd, este dincolo de puterea de înţelegere. Nu sunt o feministă convinsă, dar în prima parte am fost revoltată de înjosirea femeii, totuşi, înaintând în poveste am realizat că nu are nicio legătură cu condiţia femeii, este vorba de sclavia umană şi nu cea fizică, ci cea psihică. Finalul e singurul care strică atmosfera. E neterminată. Totuşi, este o carte pe care o recomand, deşi trebuie să fii pregătit psihic pentru a o citi. Şi o spun eu, care dupa ce am citit Sade credeam ca nu prea mai are ce să mă impresioneze.

HALLOWEEN, IA-L DE UNDE NU-I

Aseară am ieşit cu Cori şi Cristi, aka Getfit, la o vrăjeală de Halloween. Dar, cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, nici seara noastră nu a ieşti aşa cum o plănuiesem şi am ajuns prin a bea o limonadă (eram cu maşinile) la Logia, activitate plăcută, chiar dacă nu am prea avut unde să-mi etalez costumul de vrăjitoriţă.