PASARELA

Ambasada Franţei împreună cu Institutul Francez organizează pentru prima dată Festivalul de Modă Pasarela, care se va desfăşura în perioada 29-31 mai. Evenimentul cuprinde mai multe activităţi: prezentări de modă (ale creatorilor despre care am scris ieri, la Institutul Francez - intrarea liberă), expoziţii de modă şi fotografie (la MNAC - intrarea liberă), expoziţie de bijuterii (la Palatul Bragadiru - nu ştiu cum e cu intrarea), conferinţă despre tendinţele în modă pentru 2009-2010 (la Novotel - nu ştiu cum e cu intrarea), proiecţii de filme (la Elvira Popescu - are acces şi publicul). Mai multe detalii sunt convinsă că veţi găsi în presă zilele astea. Din păcate nu există un site cu toate informaţiile. Eu voi reveni cu poze şi comentarii de la Festival pentru că mi se pare o acţiune interesantă, altceva pentru sfârşitul de săptămână, nu doar terase şi cluburi.

MLH LA PASARELA

Pe Maria Lucia Hohan o ştiu de multă vreme. Are un stil al ei, inconfundabil. Nu aş putea spune că mă dau pe spate toate piesele create de ea, mai ales pentru că de multe ori sunt purtabile doar de silfide, dar are linii, modele interesante. Iar acum îi ţin pumnii pentru competiţia în care urmează să se desfăşoare. Este vorba de Festivalul Pasarela, organizat de ambasada Franţei (despre care voi reveni mâine cu detalii), în urma căruia unul din cei patru designeri participanţi câştigă o defilare la Paris. Maria concurează alături de Rozalb de Mura, Lena Criveanu şi Carmen Secăreanu.

DE CE VREM POVEŞTI?

În ultima vreme nu am prea avut timp de citit şi s-au adunat multe reviste neparcurse. Aşa că mi-am canalizat atenţia pe ele şi nu am mai citit nicio carte. Totuşi m-a apucat pofta de citit cărţi. Simţeam nevoia unei poveşti care să mă captiveze. Şi, în stilul caracteristic mi-am pus o întrebare (of, de n-aş mai pune atâtea întrebări, ce bine ar fi!...): de ce avem nevoie de ireal în viaţa noastră? Mergem la film, la teatru, citim romane şi povestiri şi ne fascinează poveştile de viaţă ale altor persoane. De ce? De ce simţim nevoia să ne hrănim cu întâmplări care nu ne aparţin?

CASA ŞI GRĂDINA - IUNIE

Veţi avea o surpriză în numărul de iunie al revistei.

LEMANI ÎN ROMÂNIA

Am fost aseară la un eveniment. Se deschidea magazinul de decoraţiuni şi mobilier de lux Andra Interni by Lemani. Nu, nu este al meu şi nici al lui iubi. Deşi mi-ar fi plăcut... Dar să revenim! A fost un eveniment oribil organizat, dar cu un amfitrion de excepţie. Să o luăm pe rând. Evenimentul se anunţase la ora 7 seara. Nu m-am grăbit prea tare, pentru că ştiam că oricum se începe mai târziu. Am ajuns pe la şi 20 şi mai erau câţiva jurnalişti amărâţi, multă agitaţie, oamenii încă mai dădeau cu aspiratorul, manechinele erau machiate, coafate, dar încă în haine de stradă. Evenimentul a început în sfârşit la 8 jumătate. Amfitrionul a fost Botezatu şi, puţin îmi pasă de ce părere aveţi, tipul a dovedit încă o dată că are clasă. A prezentat-o pe don'şoara patroană, pe patronii de la Lemani din Italia şi s-a desfăşurat cu o prezentare de rochii de seară (cum altfel?!) foarte potrivite cu locaţia. Înainte de începerea ostilităţilor, Botezatu a venit şi ne-a prezentat-o grupului de jurnalişti pe madame (nu ştiu dacă e doamnă sau domnişoară) Andra Nu-ştiu-cum, patroana, care din câte am aflat, este fiica lu' mama, nu soţia lu' X. După ce a plasat un zâmbet forţat şi politicos pe faţă când am făcut cunoştinţă, un pic mai târziu am abordat-o pe patroană pentru a-i propune o colaborare. După ce mi-a zis că de aşa ceva se ocupă o colegă de a ei şi a întrebat pe cineva unde este, în secunda următoare i-au venit nişte prieteni şi a sărit să-i pupe, lăsându-mă cu ochii în soare. După vreun minut în care am realizat că nu urma să revină la mine să continuie ceea ce începuse, m-am retras resemnată. Abai la plecare şi-a luat din nou masca de miere şi după ce am mai întrebat-o o dată, s-a sinchisit să o caute pe respectiva colegă. Aş fi pus şi nişte poze din show-room, dar nu aveam apartul la mine şi se pare că nu au încă pagină de net. Aşa că o să încerc să trec peste prima impresie şi să recomand obiectele respective (care, până la urmă, nu au nicio vină) pentru că sunt frumoase rău. Dar, bănuiesc, şi al dracului de scumpe!
PS: Magazinul e pe bd Unirii nr 69, aproape de piaţa Alba-Iulia.

ŞI NU ERAM LA CAMERA ASCUNSĂ...

Mă opresc ieri la un magazin să-mi arunc un ochi peste multele şi coloratele perechi de pantofi. Îmi aleg vreo 4 bucăţi pe care să le probez şi reuşesc într-un final să mă agăţ de o domnişoară cam derutată dar care părea binevoitoare. I le arăt şi o rog să-mi aducă şi mie câte un 39 din fiecare. Ia primul pantof şi dispare. După vreo 10 minute revine victoriaoasă. Mi-era mic. Cer un 40 şi mai lipseşte vreo 2-3 minute, pentru a se întoarce să-mi spună că nu are. Ia următorul pantof şi începe o nouă odisee în hăţişul stivelor de cutii fistichii. Se lansează un adevărat test de cunoştinţe generale şi printre celelalte vânzătoare pentru aflarea locaţiei cutiilor ce găzduiau perechea care mă interesa. Mai trec vreo 10 minute (timpii prezentaţi sunt cât se poate de reali, fără hiperbolizari stilistice) şi, în sfârşit, mica mea agitată apare cu perechea cerută. O probez şi nu mă încântă. I le întind pe ultimele două rămase, să se ducă să le caute şi pe astea. Şi, stupoare!, întrebarea de graţie:

-Ce număr? Tot 39?...

CULORI ASIATICE

Îmi plac culorile puternice. Oriunde. Iar în artă, asocierea lor inspirată o apreciez de fiecare dată. Domnul Hong Leung, un tataie de 75 de ani, născut în China şi emigrat în State, ştie cum să facă respectivele asocieri, foarte inspirate. Picturile lui au o notă asiatică în linie şi o tentă exotică în nuanţe.

DILEMĂ

Precum cetăţeanul turmentat, am o dilemă: EU CU CINE VOTEZ? Nu, nu la capitală, că acolo e mai simplu, ci la sector. Bine, nu că ar conta votul meu sau, mai bine zis, votul populaţiei pentru că jocurile tot ei le fac. Dar aşa, ca să mă simt cetăţean. Problema mea e gravă pentru că am impresia că sectorul şase e lăsat în paragină. O fi el ultimul la numărătoare, nu o avea puncte strategice pentru Bucureşti, dar e al dracului de populat! Şi ultimele două mandate nu au făcut nimic pentru noi. Iar acum, ce să vezi?! Singurele afişe electorale din cartier le aparţin lui Poteraş, simulacrul de primar în funcţiune, şi lui Darabonţ, fostul primar, la fel de catastrofal ca actualul. În rest, pauză. Nu mă interesează politica, nu mă uit la emisiunile electorale, dar mă enervează că nu am de unde alege. Aş merge pe mâna unui independent (e vreo unul? ), dar mi-e că nu are forţă şi îl mănâncă rechinii din primărie. Aşa că... EU CU CINE VOTEZ?

A VENIT VARA!!!

Oficial! Iar weekend-ul ăsta m-am bucurat pe deplin de beneficiile ei. Sâmbătă a fost ziua Alinuţei şi ne-am adunat gaşcă mare la Snagov, la un grătar. Lume multă, apă jegoasă (cum altfel?!), dar o căldură molcomă şi o atmosferă plăcută pe cei 8 metri pătraţi ai noştri.

Seara am ajuns la Kylie. Nu sunt fan al ei şi nici al concertelor în general. Nu le pot pătrunde tainele şi feeling-urile. Dar, pentru că am fost parteneri media şi am primit bilete moka, pe gazon, ce-i drept (cam zgârciţi organizatorii, la câtă publicitate a fost băgată în revistele trustului!), am zis că măcar am o altă activitate decât într-o seară obişnuită. Concertul nu m-a impresionat. Dar nici nu sunt eu persoana care să poată face astfel de aprecieri.

Partea cea mai bună a weekend-ului a fost, însă, duminică, zi pe care mi-am petrecut-o la plajă, la casa unor prieteni.
Aşa că, pot spune că am avut parte de un început de vară minunat. Să o tot ţin aşa!

DESPRE CE VREŢI VOI

Cristian propunea în comentariile postului trecut să vorbesc despre emo, iar Cavalary s-a încins la subiect. Eu am dat un răspuns scurt şi succint, dar voi încerca să dau mai multe detalii. Care, cu siguranţă, îi vor revolta pe mulţi.

Nu îmi pasă de emo. Nu auzisem mare lucru despre ei până la recentul scandal. Am mai zis-o: mi se par alţi puşti în căutarea unei identităţi, copii abandonaţi de părinţi prea ocupaţi, care încearcă să atragă atenţia. Iar tentativa sau chiar actul suicidal este ultimul strigăt de ajutor. Chiar dacă am o pregătire teoretică în psihologie, continui în crezul meu cum că fiecare e liber să decidă pentru el. Poate mai puţin atunci când deficienţele mintale sunt grave, deşi şi atunci e discutabil. Fiecare îşi are destinul său şi şi-l gestionează cum poate. Dacă vrea să-şi taie venele, să o facă. Este o selecţie naturală de care planeta are nevoie şi aşa a fost de când lumea: supravieţuiesc cei mai puternici. De ce să te chinui să-l convingi pe unul că nu merită să moară (cine ştie, poate chiar merită), după care respectivul să se zvârcolească în mizeria proprie? Nu ştim ce e dincolo şi poate un act suicidal este chiar un act de curaj. Sau poate este o prostie (nu spun păcat pentru că nu cred în aşa ceva), poate că dai cu piciorul unei promovări pentru care trebuie să treci prin iadul de pe pământ şi atunci eşti nevoit să o iei de la capăt. Teoriile sunt multe şi noi vorbim ca să ne aflăm în treabă, din moment ce nu avem de unde să ştim cum stau lucrurile în realitate. Sau, mă rog, în ceea ce noi numim ralitate.

Şi că tot am zis de o promovare, tot Cavalary propunea un subiect despre românii care nu se mută cu locuinţa pentru un job. Şi da, sunt de acord cu el, nu job-ul ne face pe noi, deşi, oricât am vrea unii să oprim vâltoarea în loc, ăsta e curentul la modă. Nu mi se pare normal. Omul trebuie să mai şi trăiască şi, ultima oară când am verificat, eram fiinţe sociale, nu roboţi solitari. În occident nu există nici simţul acut al proprietăţii pe care îl are românul: decât să aibă casa lor şi să fie nevoiţi să meargă câte o oră până la birou, mai bine închiriază ceva aproape de serviciu şi când îşi schimbă jobul, schimbă şi locuinţa. Mie, una, mi se pare aiurea. Dar eu poate că am simţul proprietăţii supradimensionat. Nu susţin că aşa cum fac/gândesc eu e modul corect, dar pentru coordonatele vieţii mele chiar este modul corect.

FĂRĂ TITLU

Sunt în pană de inspiraţie. Am lucrat la foc continuu câteva săptămâni, săptămâna viitoare va fi o idee mai lejeră şi după aia intrăm din nou în priză. Cu excepţia celor câteva zile în Antalya când mi-am scos neuronii (aia doi amărâţi) la soare (să facă şi ei un topless) şi le-am dat o pauză, în rest doar am lucrat, am mers la sală, am dormit (pe apucate) şi am mai aruncat câte un ochi pe câte o revistă când mai apucam câte un loc în autobuz. Şi, uite aşa, nu ştiu cum, am rămas în pană de subiecte pentru blog. Am unul care s-ar putea încadra la categoria "profunde", deşi parcă ar merge şi la "chestii-trestii", dar nu mă simt inspirată să-l scriu. Ar mai fi şi nişte subiecte de umplutură, ca cele pentru "când îi chinuie talentul", că din astea colcăie netul, dar nu mi se pare corect. Tocmai am pus un subiect de umplutură. Da, recunosc, am pus pozele cu mine din postul anterior pentru că nu aveam altceva mai bun, dar şi pentru că mi-a plăcut seria de instantanee surprinsă de colegii mei (nu ştiu exact care pentru că aparatul s-a plimbat din mână în mână). Aşa că deschid condica de sugestii şi reclamaţii: despre ce aţi vrea să mă dau cu părerea?

JUCĂUŞ

WEEKEND ÎN ANTALYA

Aveam nevoie de odihnă. Iar mini-vacanţa programată de ceva vreme a picat la ţanc. A fost un weekend de dormit şi zăcut. De soare, plajă, mare, masaj şi relaxare. Totul s-a întâmplat la WOW Kremlin Palace în Antalya. Cinci stele, club cu all inclusive, ca toate de pe acolo. Doar că, având la activ experienţa tunisiană (care a fost cea mai tare vacanţă a mea), am fost cam dezamăgită. Deşi impresionant pe afară, hotelul avea peste 1000 de camere la o numărătoare sumară, înăuntru era cam spoială.

Punctele forte au fost: masajul turcesc (nu am poze, dar dacă vă duceţi în Turcia, merită să-l încercaţi), curtea complexului, plaja şi pontonul, serviciile şi animatorii.

Au lăsat de dorit: curăţenia din restaurant, varietatea de mâncare, băuturile (oribile, chimicale îngrozitoare, aşa că am ţinut-o numai pe apă plată şi bere), programul piscinelor şi sălii de fitness care se închideau la 8 seara, priveliştea neinteresantă de pe balconul camerei (care cam echivala cu una de 2-3 stele de la noi).

Clădirea principală cu recepţia, birourile, săli de conferinţe, restaurante şi baruri, locuri de agrement, magazine şi sala de internet

Restaurantul cu specific turcesc

Curtea interioară a uneia din clădirile de camere

Biserica adăpostea mai multe restaurante cu specificuri diferite

Cu Alina, la o gustare de după-amiază

În sala de relaxare a centrului de sănătate (care includea piscina şi jacuzzi-ul acoperite, baia turcească, masajul, sala de relaxare şi sala de fitness)

Tentativa de a face poze în baia turcească s-a lăsat cu lentile aburite...

DUPĂ-AMIAZĂ RELAXANTĂ

Azi am avut şedinţă de trust cu toată trupa la iarbă verde. La restaurantul La Gondola de pe Herăstrău. Foarte tare locaţia!

O să mai vină o serie de poze, dar acum e noapte târziu şi mâine devreme plec în vacanţă, deci noutăţi abia marţi.

PREMIILE BULEVARD

Aseară am fost la decernarea premiile Bulevard, emisiunea Ilincăi Vandici de la Kanal D. Eu mă împac bine cu oamenii de la Kanal şi îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar premiile au fost jalnice. Mult prea pe faţă făcute nominalizările şi mai ales câştigătorii. Nu cred că a scăpat vreo vedetă a postului care să nu fie premiată. În rest, show-ul a avut nişte lacune tehnice, dar locaţia a fost bine aleasă şi atmosfera ok.

CRONOS/ ÎNCEPUTURI

Aseară am luat parte (foarte activ) la prima expoziţie de bijuterii a primei colecţii în adevăratul sens al cuvântului a prietenei mele, Maria Filipescu. Evenimentul CRONOS/ ÎNCEPUTURI a avut loc la Galeria Montage. Despre povestea colecţiei şi despre Maria puteţi citi mai multe pe site-ul ei.

666 vs 616

616 pare-se că e de fapt numărul Diavolului şi nu 666. Mă rog, asta e cel mai puţin important. Cartea cu acest nume se vrea un roman în stil Dan-Brown-ist. Subiectul e captivant, textul e scris forţat, finalul e dezamăgitor şi cartea e plină de greşeli de ortografie. Eu am citit-o prin perioada Paştelui (mi s-a părut o asociere potrivită, hehe). Oricum, dacă ai chef de ceva suspans şi îţi plac intrigile cu tentă religioasă, merge o tură.