MARIA FILIPESCU LA TÂRGUL DE BIJUTERII "AUTOR"

Sâmbătă, în spaţiul de sub Cărtureştiul de pe Magheru, are lor târgul de bijuterie "AUTOR". Asta înseamnă că designeri români consacraţi şi debutanţi vor participa la o expoziţie cu vânzare a pieselor realizate de ei. Maria Filipescu nu putea lipsi, aşa că vă aşteptăm să vă faceţi proviziile cu cele mai noi piese din colecţia CRONOS şi nu numai.

NUNŢI ŞI BOTEZURI

A început acea perioadă din viaţă când trebuie să mă prezint la multe nunţi şi botezuri. Anul ăsta am vreo patru din fiecare. Nu comentez, frumos din partea lor. Doar că mă gândeam încă o dată că nu prea înţeleg rostul unei bucăţi de hârtie. Ce rost are să te căsătoreşti oficial când poţi foarte bine să trăieşti alături de o persoană toată viaţa şi fără un amărât de certificat? Când văd câte probleme de partaje şi alte cele sunt în cazul unui divorţ, câte cheltuieli şi draci fără rost, nu pot să înţeleg. Evident, spre disperarea bunică-mii, am zis că eu nu vreau să mă căsătoresc oficial. Nunta, efectiv, adică petrecerea, îmi place foarte mult ca eveniment. Dar doar atât. Fără biserică, fără cele 50 de secunde (pe bune! am cronometrat) la starea civilă. Dar petrecerea pot să o fac oricum, oricând. Cine mă împiedică să îmi fac, spre exemplu, o petrecere de logodnă monstruoasă? Nimeni! Aşadar, stăteam eu şi mă gândeam că nu aş prea vrea să mă mărit cu acte. Da, vreau o familie, dar pentru mine familie nu presupune neapărat şi semnătura. Şi, pentru că fetiţa din mine încă mai trăieşte şi mai reuşeşte să scoată capul la suprafaţă din când în când (deşi mă chinui să o ţin cât mai mult cu capul sub apă :D), poveştile cu prinţi încă îmi plac. Deci, dacă e să mă combin cu un prinţ, o să fac acest mic sacrificiu de a mă mărita oficial. :) Să fiu şi eu o prinţesă! Că doar merit!

SĂRACUL DE EL...

FHM APRILIE

Ce bine că revista e pe piaţă înainte de 1 aprilie, ca să nu credeţi că e o păcăleală. Să vă fac, aşadar, rezumatul. La Radical Opening o vedeţi pe Cristinica, cea despre care vă povesteam acum câteva săptămâni şi care îmi este antrenoare de step-aerobic la GetFit Gym. Mergând mai departe prin cuprins, vă recomand să citiţi advertorialul Puma, scris de colegul Mişu, care e foarte amuzant. De la prietenii noştri de la Universal Music am primit un interviu în exclusivitate pe România cu U2. Maria Andrei, stilista noastră, a făcut un pictorial cu româncuţe care ar face cu uşurinţă carieră la Hollywood, şi asta pentru că seamănă cu starurile internaţionale. Rămânând în acelaşi registru, aflaţi despre invenţiile românilor care, de multe ori, din cauza locaţie geografice au rămas doar ale noastre, deşi au apărut cu mult înaintea celor brevetate internaţional. De la mioriţe, trecem la exotisme pentru că vă oferim un pictorial cu o indonezaincă foarte creativă: este model, dansatoare şi chef. Dacă tot scoate ministerul învăţământului sportul din programă, măcar prin reviste să mai intrăm şi noi în contact cu astfel de activităţi, deci un material despre faimoasa cursă de ambarcaţiuni din Australia şi unul despre Formula 1, că tot au survenit nişte schimbări. Pictorialul de copertă, după cum aţi putut observa, e susţinut de Andreea Antonescu, iar de la Ron de Preter am învăţat ce este mixologia moleculară. Vă invit şi pe voi să aflaţi!

BĂRBAŢII LA FEMININ

Andreşan şi-a lansat cartea. Probabil ştiţi deja din diferitele surse. Dar mă conformez şi eu şi vă spun despre ea. E o lectură uşurică, de weekend, în care Laura povesteşte explicit despre cei care au trecut prin ea. Zice că e ultima oară când mai vrea să vorbească despre aceste capitole încheiate din viaţa ei şi cu această carte vrea să clarifice totul, să nu mai existe doar zvonuri. De aici înainte, Andreşan are alte planuri. Mai multe, mai serioase, mai mature. Până atunci, modalităţile de comandă a cărţii Bărbaţii la feminin le găsiţi pe site-ul cu acelaşi nume.

GOSSIP GIRL

Nu am torentele instalate. Nu e asta o scuză, pentru că aşa cum mi-am rugat prietenii să îmi furnizeze alte producţii, aş fi putut să cer şi serialul de succes american Gossip Girl. Deşi am tot auzit despre el, nu m-a determinta să îl văd. Acum, însă, m-am nimerit în faţa televizorului exact când începea primul episod pe Pro Tv. Şi am stat să văd ce-i de capul lui. Iar concluzia a fost: nimic. E un serial în care actorii care ar trebui să îi întruchipeze pe elevi par mult mai bătrâni, iar actorii care ar trebui să îi întruchipeze pe părinţi par mult mai tineri. În rest, un alt film despre bârfele din şcolile americane. Atât.

DINTR-A DOUA E MAI BINE

Dacă în curând o să mă vedeţi vopsită la păr, să nu vă speriaţi. Nu, nu am intrat în nicio depresie şi nu am avut nevoie de o schimbare în viaţa mea. Doar că disertaţia asta mi-a scos peri albi! Am vrut să mă complic, evident. Pentru că aşa mă simt eu bine. Când puteam foarte bine să îmi cumpăr o lucrare, eu, nu!, trebuia să mă înfoi pentru ultima oară. Şi dacă tot mă înfoi, hai să o fac complicat, aşa cum se cuvine. Numai bine cât să îmi smulg apoi pană cu pană de oftică pentru că nu am ales drumul scurt. Mă rog, m-am chinuit cu lucrarea, cu alegerea temei, cu găsirea modalităţii de cercetare ca să fie etică şi nici să nu se observe că am scos datele din imaginaţie, am cotrobăit prin biblioteca mea, prin bibliotecile prietenelor şi pe net după teorie, am făcut şi tonele de anexe necesare, am şi îndosaria-o şi m-am dus cu ea în dinţi la secretariat. Azi programul era până la ora 13. Am ajuns la 13:04. Ok. Poate că aş fi avut şanse să mă primească. Numai că: surpriză! În lunga înşiruire de 10 (se putea să nu mă laud şi eu un pic aici?!) şi doi de 9, apărea şi un "A". WTF?! La un examen din vară. Examen la care mă prezentasem, ba chiar înainte de vreme, pentru că la data examenului aş fi fost plecată prin Finlanda, cred, îl dădusem cu stoicism în holul facultăţii şi luasem încă un 10. Intru spăşită în secretariat şi le pun pe doamenel de acolo să verifice. Nu. Nu era nicio notă trecută la materia respectivă în dreptul numelui meu în catalog. Nu e prima oară când păţesc aşa ceva.

De fapt, mai mereu mi se întâmplă tâmpenii din astea care îmi pun beţe în roate atunci când vreau să fac ceva din prima. Le-am şi pierdut numărul. Am mai păţit-o cu o notă de la un prof din facultate cu care eram chiar în relaţii bune. Uitase să mi-o pună. Nota!

La plecarea în Spania, imbecilele de la ambasadă s-au trezit că e nu ştiu ce în neregula la dosarul meu, identic şi la fel cu cel al colegelor mele (era înainte de Uniune şi aveam nevoie de viză pentru studii), aşa că după nişte cozi interminabile alături de căpşunari şi tot atâtea amânări, a trebuit să apelez la PCR pentru a o obţine. Povestea mea cu vizele, însă este muuuult mai lungă. Pentru că, se pare, cu faţa asta inocentă a mea, probabil că inspir funcţionarii prea zeloşi care mă consideră vreo terorisă sub acoperire. Pentru că, pe vremea când eram în plină desfăşurare a bac-ului, admisă la o facultate de psihologie din California, un cretin imbecil de funcţionar american mi-a refuzat viza pe motive că nu am, evident, suficiente motive să mă întorc în dulcea noastră patrie. Chestia asta se întâmpla la mai puţin de un an de la 11-09, moment în care, am fost convinsă că odată cu prăbuşirea turnurilor gemene, s-au prăbuşit şi şansele mele de îndoctrinare în marea democraţie americană. Am încercat, totuşi. Fără, succes, însă.

Jumătate de an mai târziu, povestea se repeta în alte coordonate: de data asta era indolenţa, nesimţirea, delăsarea, balcanismul funcţionarilor sârbi de la ambasada Australiei de la Belgrad, care uitaseră de dosarul meu. După ce Romtelecomul s-a îmbogăţit de pe urma telefoanelor mele în Serbia, după ce am pierdut două rezervări de avion şi începutul anului şcolar australina (care începe odată cu semestrul doi de la noi), am renunţat. Nu a fost să fie. În cazurile alea. În altele, însă, povestea a ajuns la liman. Dar după ce am mai tras aşa, un pic. Ca să fie fun. Că ce monotonă ar fi viaţa dacă mi-ar ieşi toate din prima, nu?

PS: Am reuşit în sfârşit să vorbesc cu proful şi mi-a promis că luni se duce să îmi treacă nota în catalog.

ÎNTÂLNIRI

Îi povesteam ieri unei prietene despre filmul pe care l-am văzut. Şi de aici, am dat în una-alta şi am ajuns la întâlniri. Ştiţi că eu şi romantismul suntem un fel de baba şi mitraliera şi, evident, ideea mea despre o întâlnire bună cu un bărbat este dincolo de clasica cină la restauarant. Adică da, până la urmă, trebuie să mai şi mănânce omul (ba chiar e una din activităţile mele preferate), şi da, sunt o grămadă de restaurante mişto în Bucureşti, şi dacă compania e plăcută, atunci cu atât mai bine. Nu mă supăr dacă se întâmplă aşa ceva. Doar că apreciez mult mai mult o întâlnire mai neconvenţională. Nu am prea avut parte de aşa ceva, bine, nici de întâlniri convenţionale, dar asta e altă poveste, însă cea mai tare a fost la căţărări. Şi nu a fost o întâlnire propriu-zisă. Până la urmă nu s-a ales nimic de povestea aia, dar momentul a fost mişto. M-a sunat şi m-a întrebat dacă nu vreau să merg la căţărări. Era amic cu cei care aveau montat în vara aia panoul de căţărări în parcarea de la Plaza şi ne-am dus după program. Nu am fost nici singuri şi nici compania amicilor lui nu mi s-a părut extraordinară. Dar ideea mi-a plăcut. Evident că experienţele altor femei în acest sens sunt mult mai bogate, mai interesante, unele chiar fantastice, dar până la urmă trebuie să apreciem fiecare în funcţie de ceea ce avem, pentru că dacă ne-am compara cu ceea ce au alţii, am ajunge să trăim într-o continuă nefericire.

DESPRE BĂRBAŢI ŞI NU NUMAI...

Am fost la film. Nu mai fusesem de nu mai ştiu când. Şi am nimerit bine: He's Just Not That Into You. Am fost la o comedie-neagră, aş putea spune. Trecând peste finalul siropos, tipic de film american, filmul este tragic de amuzant. Crud de amuzant. Replicile sunt geniale. Situaţiile sunt cât se poate de reale. Încă o dovadă a cât de complicat este să ai o relaţie. Să o începi, să o continui şi să o faci să reziste. Distribuţia constituie o orgie mediatică. Au adunat aşa de multe vedete, încât mă mir cum de au acceptat să joace fiecare un rol secundar. Evident că Scarlett Johansson nu putea să joace un alt rol decât unul de bimbo, Jennifer Aniston de girl next door, iar Ben Affleck de băiat bun.

MAI MULT, ŞI MAI MULT, PÂNĂ CÂND?...

Bunică-mea e moldoveancă get-beget. Adică mâncarea e sfântă pentru ea. Iar dacă cumva nu bagi în fizic tot ce îţi pune pe masă (şi îţi pune, nene, nu glumă), se supără al dracului de tare. De fapt, ea este într-o permanentă stare de supărare pentru că nimeni din familie nu e capabil să mănânce atât. Iar noi, nepoţii, născuţi şi crescuţi în Regat, în vremurile astea de răzvrătire a tineretului (!), cu atât mai puţin. Aşadar bunică-mea se enervează când eu îi refuz politicos mâncarea. Iar eu mă enervez când cineva mă forţează să mănânc sau să beau. Deşi în tinereţile mele au fost şi reprize de băute cu băieţii, acum nu mai pot să beau. Alcool, evident. Adică beau, dar foarte puţin. De pe la al doilea pahar, mi se taie. Ei bine, aici începe enervarea când cei care m-au invitat, comesenii sau copetrecăreţii, insistă să beau. "Dar mă supăr dacă nu bei!", "Hai, mă, că abia de ţi-ai udat buzele, cum adică nu mai poţi?!". Ei bine, nu mai pot. Şi nu, nu sunt nici fiţoasă, nici nu vreau să te superi pe mine, nici nu o să cadă luna de pe cer dacă nu o să beau eu un pahar cu tine. Pentru că, pentru cine mă cunoaşte, este de fapt evident că eu mă pot simţi bine, mă pot distra şi doar cu apă plată la bord. Atmosfera, anturajul şi starea mea de spirit determină felul în care mă simt eu la o sindrofie. Iar dacă nu am chef, toate tequilele din lume, toate cosmopolitanurile sau toate şampaniile nu vor reuşi să mi-l facă.

NUDURI

M-am trezit de dimineaţă cu dorinţa de a pune pe blog nişte poze cu nuduri. Am venit la birou, am căutat puţin pe net (nu prea aveam chef de astfel de acţiuni) un fotograf care să îmi satisfacă demersul artistic, dar cum n-am găsit prea repede aşa ceva, am decis să pun o selecţie de poze care mi-au plăcut aşa, la prima mână. Multe nu au surse, deci... felicitări autorului anonim!

DECADENŢĂ

Acum aproape două săptămâni am fost invitată de prietenii mei de la Wunderman o petrecere din Cuando, prima dintr-o serie de şapte, bazate pe conceptul Păcatelor Capitale, iar prima petrecere a lost dedicată Luxuriei sau, pe româneşte, decadenţei sau extravaganţei. Poate că sunt sinonime. Sau poate că una decurge din cealaltă. O discuţie de curând mi-a readus tema în minte, aşa că scriu despre decadenţă. Şi, cu riscul de a mă expune din nou, spun că îmi place decadenţa. Îmi place promiscuitatea luxoasă şi satisfacţia pe care ţi-o provoacă o asemenea experienţă. Este fascinant cum de mii de ani moravurile oamenilor nu s-au schimbat, cum oricât de mult ar fi evoluat tehnologia, modul de acţiune a rămas acelaşi. Amorul, propriu sau de alţii, este motorul care ţine în mişcare obiceiurile decadente. Şi cum amorul este o componentă de bază a gândirii arhetipale, a inconştientului colectiv, nici nu sunt şanse să se producă vreo schimbare pe viitor. Orgiile romane diferă de partidele de swing contemporane doar prin locaţie şi ambianţă, dar desfrâul culinar şi sexual este acelaşi. Îmi place să citesc cărţi care povestesc despre aventuri amoroase ilicite, să văd filme cu acest subiect şi să ştiu despre poveşti de dragoste neconvenţionale care dau părtaşilor strălucirea pe care ţi-o dă cunoaşterea unui secret fenomenal. Sunt convinsă că acum veţi trage concluzia că mă regăsesc în rândul acestor oameni sau, poate, că sunt în căutarea aventurii de tipul ăsta. Nu o să răspund la provocări, deci puteţi să lăsaţi oricâte comentarii. Totul e mister, nu?...

în poză, cu Mihaela Mureşanu (Wunderman)

MI-E FRICĂ

Sau mai bine zis, începe să îmi fie tot mai frică. Rata criminalităţii a crescut simţitor în ultimele luni şi nu mă mai simt în siguranţă nicăieri. Peste tot unde mă întorc, cineva îmi povesteşte că ceva i-a mai fost furat, că a mai fost atacat sau altele din gama asta. Aseară, spre exemplu, eram la o masă şi o cunoştinţă povestea cum a fost atacată în plină stradă, la Muncii, în faţă la Optinova, seara la ora 8 pentru a îi fura telefonul. Mergea pe stradă şi vorbea la telefon. Tipul a venit din spate, încet şi şi-a înfipt mâna în telefonul ei de la ureche. Era din ăla cu clapetă. Ea a ţinut strâns de telefon. Astfel încât ea ţinea de o parte, el de cealaltă. Şi trageau amândoi de el iar ea urla la el să îi dea drumul. În jurul lor se făcuse cerc de oameni şi niciunul nu făcea nimic. După care telefonul s-a rupt în două de la articulaţie. El i-a dat drumul jos şi s-a prins de geanta ei. A tras de vreo două ori, ea, evident, a ţinut bine, după care a fugit. Şi a început să urle la toţi dobitocii care stăteau şi se uitau ca la circ. Replica pe care a primit-o: păi am crezut că sunteţi împreună. Cum să credeţi că suntem împreună când ăla era un ţigan jegos? Tipa, după părerea mea, nebună. Putea să o încaseze rău de tot. Dar hoţul şi mai cretin! Adică ăla cred că era retardat mintal sau ceva de genul ăsta. Am întreba-o dacă din toată marea aia de oameni care se adunase, nu a filmat-o nimeni cu telefonul. Se pare că nu. Dar dacă apare pe youtube ceva, să ştiţi că faza e reală!

POFTĂ DE CARTE

Am chef să citesc o carte bună. În ultima vreme am tot citit reviste şi cărţi de specialitate (ştiţi voi, disertaţia aia care mă chinuie) şi am încercat să încep câteva cărţi. După ce pe primele două le-am abandonat după primele pagini (dacă nu îmi place o carte sau un film, nu perseverez în urmărirea firului acţiunii), la a treia m-am oprit. Începea bine şi avea un titlu incitant. După care am realizat că este o altă carte de duzină, care se vrea cu tentă erotică dar care e rodul unei fantezii proaste a autorului. Am citit-o, însă, până la sfârşit, pentru că abia în ultimile pagini s-a ajuns şi la dispariţia promisă din titlu. Nu o voi promova aici, pentru că nu merită atenţia. Aşa că acum sunt în căutarea unei cărţi captivante. Mama îmi tot recomandă Împărăteasa Orhidee, sau ceva de genul ăsta, dar parcă nu am chef de încă o carte despre vechea Chină, mustind de tradiţii şi fără un fir epic incitant. Vă spun imediat ce dau peste o carte care să îmi trezească interesul.

WEEKEND PLĂCUT!

DRĂGĂLĂŞENII

Vă eram datoare cu un post de corazon. Ce-i drept, nu sunt tocmai in the mood pentru aşa ceva, dar hai să încerc. Luni voiam să scriu despre un sentiment drăguţ pe care îl simt faţă de anumite persoane. Pentru mine, "a îmi fi drag cineva" este altceva decât a iubi, a ţine la cineva sau a simţi prietenie pentru cineva. Sunt puţin cei care îmi sunt dragi, fie ei femei sau bărbaţi. Am câteva prietene bune, dar nu toate îmi sunt dragi. Ţin la ele, evident, eu sunt genul de prietenă pe care te poţi baza, dar asta nu înseamnă şi că şi trebuie să am anumite simţăminte pentru ele. La fel şi cu bărbaţii. Am prieteni care îmi sunt dragi. Dar să încerc şi să verbalizez acest sentiment. Este vorba de un amalgam de sentimente, clar pornite de la sentimentul de ataşament faţă de cineva. Dar peste asta, apare şi un oarecare sentiment matern care mă mai loveşte uneori. Îmi vine să am o atitudine drăgălaşă, la fel cum ai pentru un pui de orice animăluţ haios. Simt nevoia să îi protejez, deşi nu au nevoie, să îi cocoloşesc. E ciudat. E un sentiment pe care l-aş putea compara cu o mingiuţă pufoasă din blăniţă albă. Sună aiurea, nu? Dar ăsta e adevărul... :)

PUMA ZBURĂTOARE

Prietenii de la Puma au vrut să facem un proiect special cu ei pentru cei mai noi pantofi sport, foarte uşori, pe care îi au în dotare. Eddie a venit cu ideea pantofilor zburători prin redacţie. Aşa că să nu vă mire dacă mă veţi vedea pe stradă făcând eschive degeaba: au început să îmi intre în reflex.

ROSTOGOLINDU-SE ÎN IGNORANŢĂ

Eram pregătită să scriu azi un alt post, ceva mai profund şi de corazon. Dar suportă amânare până mâine, pentru că am citit ceva halucinant şi nu puteam să nu împart cu voi.

Cică ministerul educaţiei a "regândit" programa pentru liceu, lăsându-i pe elevi cu mai puţin ore de curs. Evident că această iniţiativă mi se pare salutară. Dar! Idioţenia abia acum începe. Ce credeţi voi că au scos din programă iluştrii dascăli conducători? Orele de sport şi a doua limbă străină! Eu am făcut liceul la clasa de info. Câte ore de info credeţi că serveam săptămânal? 8! OPT ore de Pascal şi grafuri. Pentru cine cunoaşte aceste minunate îndeletniciri, ştie la ce mă refer. Pascalul este un limbaj de programare, cred că al doilea apărut în decursul istoriei caluclatoarelor, care este depăşit doar de vreo 30 de ani, dar care este singurul pe care îl cunosc minunaţii profesori de specialitate. Aşadar, cum să le tai lor norma? Mai bine renunţăm la sport. Că şi aşa mulţi îşi iau scutire. Şi la ce dracu' le foloseşte puştanilor încă o limbă străină când ei nici măcar româna nu o vorbesc corect, mânca-ţi-aş! Deci mă bucur că tineretul taurin va fi unul obez şi incult. La mai mare!

NAKED SUSHI

Băieţii de la Zen Sushi au făcut aseară ceva ce nu s-a mai făcut în România, dar care afară are mult succes (bine, mai puţin în tentativele Samanthei din filmul Sex and the City). Este vorba de conceptul naked sushi, adică să mănânci sushi de pe o femeie goală. Carne crudă... Cristinica, pe care o veţi vedea în FHM-ul de aprilie, a fost tava noastră, iar sushi-ul a fost, ca de obicei, excelent. Abţineţi-vă de la comentariile despre sosul în care înmuiam sushi-ul şi sashimi-ul pentru că au fost toate deja făcute aseară. Şi, pentru informaţia voastră, fiecare "mesean" a avut recipientul lui cu sos de soia!

PRIMĂVARĂĂĂĂĂĂ!

Ştiţi că nu îmi plac sărbătorile tipice, mai bine zis cele religioase. Dar, în afară de ziua mea, mai e o sărbătoare care mă încântă: 1 martie! De când eram mică mi-am ales baba pe 1, pentru că cifra 1 îmi place. Nu ştiu exact de ce. :D Şi absolut în fiecare an, pe 1 martie e frumos, e soare şi plăcut afară. Îmi place că vine primăvara şi apoi vara, că ziua e mai lungă şi soarele străluceşte mai des, îmi place că lumea prinde viaţă, îmi place că încep să renunţ la hainele groase, îmi place că se apropie tot mai mult luna mai şi odată cu ea deplasările pe litoral şi îmi plac mărţişoarele. Nu sunt eu genul care să păstreze tradiţiile neaoşe, dar asta îmi place. Tocmai pentru că sunt simbolul a ceva ce mă încântă. Renaştere plăcută tuturor!