AVENTURI BIRMANE

În aprilie, Aventuri Birmane a fost Cartea lunii în FHM. Şi cum eram în căutarea unei cărţi bune, interesante, m-am gândit că ar fi o lectură potrivită. Şi nu m-am înşelat. Romanul lui Christophe Ono-Dit-Biot, apărut la Editura Trei, este o incursiune fascinantă într-o lume aproape ireală şi are un final neaşteptat. Dacă pe parcurs ai de mai multe ori senzaţia că ştii cum se va termina, de fapt finalul ciudat te loveşte abia în ultima pagină şi este aşa cum sigur nu te-ai fi aşteptat. Este povestea unui ziarist oarecare, francez, care, proaspăt despărţit de cea care îi fusese iubită mai mulţi ani, porneşte în aventura vieţii lui, dar care descoperă o cu totul altă aventură decât s-ar fi aşteptat, într-o ţară dominată de un regim totalitar, cu regiuni anarhice şi cu regiuni animiste. Este un amalgam de erotism (puţin şi exact atât cât trebuie), sânge, aventură, peisaje mirifice şi informaţii culturale şi antropologice. Dacă weekend-ul ăsta prelungit nu aveţi planuri şi chiar dacă aveţi dar vremea naşpa vi le va da peste cap, vă recomand să vă aşezaţi comod şi să citiţi acest roman.

FHM MAI

Laura Cosoi pe copertă. Şi două pictoriale extrem de sexy cu ultimele două câştigătoare ale campaniilor Covergirl din 2007 şi respectiv 2008. Luna trecută m-am amuzat cu căutarea de informaţii despre vampiri, chestie care s-a concretizat într-un articol pe acest subiect. Tot luna trecută m-am întâlnit şi cu un maestru zen care mi-a povestit o grămadă de chestii, dintre care cele mai interesante le puteţi citi şi voi într-un citat incitant cu el. Colegul Dan tratează un subiect de foarte mare actualitate: organele artificiale, ceea ce ne salvează viaţa. E încă scump şi la început, dar la viteza cu care evoluează medicina acum, în curând vom beneficia de toate astea la ordinea zilei. Fotbalul nu este tocmai subiectul care să mă pasioneze, dar pentru cei interesaţi, Mişu face o analiză la rece a oamenilor care au distrus acest sport. Eddie vorbeşte în editorialul său despre noul microb numit Facebook. Cu avantajele şi dezavantajele sale. Restul, la chioşcuri! :)

THE END OF CHOICE

Am văzut dimineaţă la Răzvan şi Dani chestia asta şi mi-a plăcut foarte mult. Dacă nu aţi văzut până acum clipul Adevăratului Imn Turistic al României, delectaţi-vă cu imaginile şi sonorul de mai jos.

MODA PHILIP MORRIS

Vineri seară, la Fratelli, a avut loc o prezentare de modă colectivă, sub patronajul Philip Morris, care a reunit creaţiile a patru designeri români în vogă. Evenimentul a fost orchestrat de Wunderman, aşa că am fost şi eu pe acolo. Vedeta întregii prezentări a fost Catrinel Menghia, cea mai sexy femeie desemnată de FHM în 2008.
Colecţia Stephan Pelger a fost dominată de alb.

Pink Collection i-a aparţinut Irinei Marinescu

Lena Criveanu a prezentat o colecţie neagră.

Iar Cristian Samfira a fost cel care a prezentat Blue Collection, o serie de ţinute într-un bleu foarte pal care, dacă ar fi fost altă culoare mi-ar fi plăcut foarte mult pentru că Samfira este unul din designerii mei preferaţi.

Cu Mihaela de la Wunderman.

IMAGINI TERIFIANTE

Nu sunt o persoană uşor impresionabilă. De fapt, sunt cam ciudat impresionabilă, mă înduioşează chestii banale. Însă grozăviile nu mă prea ating. Ce-i drept, nici nu am avut parte să văd cu ochii mei prea multe chestii nasoale. În vacanţa dinaintea liceului am fost într-o tabără în Croaţia, unde m-am împrietenit cu un grup de băieţi din Zagreb, un oraş atins bine de oribilitatea războiului. Erau de vârsta mea, dar maturitatea li se putea citi nu doar în ochi, ci şi pe trăsăturile feţei, cât şi în felul de a fi. Erau copii greu încercaţi de războiul altora. Erau copii care văzuseră sute de arme la viaţa lor, cadavre pe străzi şi bombe explodând. Probabil nimic nu îi mai impresiona. Eu, însă, am avut norocul ca până acum să nu mă lovesc de astfel de chestii. De aceea vineri am trăit o stare foarte nasoală.

Vineri după-amiază, mergema pe Magheru şi am auzit sirene. Întâi am crezut că trece vreo ambulanţă sau vreun mare demnitar. Dar, de fapt, era un convoi de blindate, flancat de maşini de poliţie şi dube de jandarmi. Habar nu am ce transporta, cert este că dubele erau cu uşile deschise şi în cadrul lor stăteau jandarmi cu mitralierele pregătite. Senzaţia a fost groaznică, imaginea mi-a dat o stare de panică. Am mai văzut oameni înarmaţi pe la ambasade, dar felul ameninţător în care stăteau jandarmii ăia şi numărul lor nu mi-au picat tocmai bine. Noroc că mă duceam la sală şi m-am mai relaxat acolo.

BANCUL ZILEI

N-am chef de nimic. De ceva vreme. E aiurea rău. Şi, evident, nu am nici inspiraţie pentru blog. Am primit ieri un mail cu nişte glume şi m-am gândit că dacă tot nu pot să îmi fac datoria de entertainer ce îmi revine ca administrator al acestui spaţiu virtual, măcar să vă fac un pic să râdeţi pe barba altora. A celor care fac bancuri bune. Have fun!

1. When I was born, I was given a choice: a big dick or a good memory.

I don't remember what I chose.

2. Your birth certificate is an apology letter from thecondom factory.

3. A wife is a sex object.

Every time you ask for sex, she objects.

4. Impotence: Nature's way of saying 'No hardfeelings...'

5. There are only two four letter words that are offensive to men: 'don't' and 'stop', unless they are used together.

6. Panties: Not the best thing on earth, but next to the best thing on earth.

7. There are three stages of sex in a man's life: Tri-Weekly, Try Weekly, and Try Weakly.

8. Virginity can be cured.

9. Virginity is not dignity, it's lack of opportunity.

10. Having sex is like playing bridge. If you don't have a good partner, you'd better have a good hand.

11. I tried phone sex once, but the holes in the dialer were too small.

12. Marriage is the only war where you get to sleep with the enemy.

13. Q: What's an Australian kiss?

A: The same thing as a French kiss, only down under.

14. A couple just married were happy with the whole thing. He was happy with the Hole and she was happy with the Thing...

15. Q: Why do men find it difficult to make eye contact?

A: Breasts don't have eyes.

16. Despite the old saying, ' Don't take your troubles to bed', many men still sleep with their wives!!

REcreatio SAU PAUZA PENTRU CREATIVITATE

Ştiţi deja că nu mă înnebunesc după copii. Aşa că probabil o să vă întrebaţi ce a apucat-o pe Andra de pune pe blog asemenea informaţii. Ei bine, am două motive să o fac. 1 - Cei de la Asociaţia Erudio sunt nişte drăguţi şi vreau să îi ajut că poate, cine ştie, printre cei care citesc aici sunt şi oameni cu copii sau ştiu oameni cu copii :D. 2 - Eu am făcut şcoala primară într-un sistem genial, numit Waldorf. Mă duceam cu plăcere la şcoală, nu avem de făcut sute de pagini de bastonaşe pe caiete cu multe linii care îţi jucau psihedelic prin faţa ochilor, ci am învăţat să scriu încă din clasa întâi pe foi veline, aşa că la pregătirile de examenul din a opta, când toţi se dădeau cu capul de toţi pereţii că fac valuri-valuri de scris pe colile albe, eu scriam cât se poate de drept şi ordonat. Şi nu numai. Waldorful e un sistem care încearcă să dezvolte abilităţile fiecăruia, aşa cum este el înclinat spre o ramură sau alta şi în mod special îi învaţă pe copii să îşi acceseze latura creativă. Chestie pe care, la un nivel mai restrâns, însă, vrea să o facă şcoala de creativitate pentru copii organizată de Erudio.

REcreatio este un program pentru copiii între 6 şi 13 ani care sunt ajutaţi să îşi cunoască latura creativă şi, mai mult, să o folosească în relaţionarea lor cu lumea. Mai multe despre program, găsiţi pe pagina de pe site-ul Erudio dedicată acestui program.

MIZERIILE LOR

Adesea comentam scârbită de tema omniprezentă în cinematografia românească, cea a comunismului, a mizeriilor comunismului şi, evident, a revoluţiei eliberatoare. 4,3,2 nu mi s-a părut un film bun şi nu ştiu ce a impresionat atât de mult publicul şi critica occidentală. Probabil că tema. Pentru că am realizat că oamenilor le place să vadă poveşti mizere. Probabil că le dă un sentiment de siguranţă, de bucurie că ei nu sunt în starea, în situaţia respectivă. Iar realizatorii de filme ştiu să speculeze acest aspect, indiferent de continentul de pe care vin, indiferent de grozăvia pe care o scot în faţă.

În ultima săptămână am văzut două filme foarte bune. Şi nu o spun eu, ci şi critica, premiile pe care le-au luat. Primul este brazilianul Ciudade de Deus, un film dur, despre mahalaua cu acelaşi nume a mirobolantului Rio. Al doilea este proaspăt oscarizatul Slumdog Millionaire, o poveste fascinantă despre mizerie, sărăcie, infracţiune şi şansă. O poveste, am zis bine, pentru că este ireală. În afară de prezentarea viscerelor unei societăţi cangrenoase, cele două filme au şi altceva în comun: sunt foarte bine realizate, suficient de tensionate, bine închegate şi foarte bine jucate. Sunt filme pe care nu trebuie să le vezi dacă eşti slab de înger, dar pe care nu trebuie să le ratezi dacă ai chef de o vizionare impresioantă.

COVERGIRL FHM 2009 ÎN TUNISIA

CULORILE LUI MILES ALDRIDGE

Îmi place fotografia. Îmi place să fac poze. Dar nu mă simt atrasă de a învăţa arta fotografică pe bune, de a învăţa despre obiective, filtre, lumini, etc. Ceea ce îmi place mie este imaginea obţinută. De fapt, mai bine zis, îmi plac imaginile, nu fotografiile. Când pozez eu ceva pozez pentru că îmi place ceea ce văd. Adesea pivesc lumea în astfel de imagini. Merg pe stradă şi văd cadre care ar putea constitui nişte imagini geniale. Şi îmi plac imaginile colorate, încărcate, în care poţi descoperi tot felul de detalii neaşteptate. Îmi plac şi pozele alb-negru. Au o anumită poezie. Mai ales că atunci când fotografii fac poze alb-negru, le fac pentru a pune în evidenţă jocul de lumini.

Am descoperit de curând un fotograf genial. Este vorba de englezul Miles Aldridge. În vârstă de 45 de ani şi provenind dintr-o familie cu înclinaţii artistice, Aldridge a devenit unul din cei mai importanţi fotografi de modă şi publicitate la nivel interanţional.

Nu ştiu cât din imaginile sale sunt gândite de el şi cât de stilistul cu care lucrează de fiecare dată, dar având în vedere că mai toate fotografiile sale au nişte note aparte, din aceeaşi sferă, tind să cred că şi concepţia îi aparţine în totalitate. Pozele lui sunt foarte colorate, exagerat de colorate, chestie care pe mine mă fascinează. Aproape că, deşi fotografia alb-negru pe care am ales-o este una foarte bună, mi se pare blasfemie să reducă totul într-o paletă noncromatică în condiţiile în care este capabil de o asemenea explozie de culoare fără a friza ridicolul sau kitchul.

Mi-a fost extrem de greu să selectez doar câteva poze de ale lui. Un regal imagistic găsiţi pe site-ul său, dar şi pe net. Adesea văzând compoziţii spectaculoase prin reviste mă gândesc că mi-ar plăcea foarte mult să le creez eu. Doar că mulţi nu înţeleg acest baroc colorat (aşa cum am păţit cu o compoziţie pentru revista Casa şi grădina de care eu am fost foarte mândră, dar care mi-a fost publicată doar pentru că nu aveau altceva de pus în loc) şi, în plus, în România nu există bugete pentru creaţii spectaculoase. Pentru paginile de beauty şi modă trebuie să lucrezi cu mânuşi cu produsele pentru că trebuie înapoiate intacte. Degeaba vrei tu să verşi ojele Chanel, să ciopârţeşti rujurile YSL şi să sfâşii hainele oricărui creator, fie el şi român. Iar în astfel de condiţii, în care eşti legat de mâini, în care trebuie să fii foarte atent pentru că altfel plăteşti din buzunar ceea ce ai distrus, la fel de legată îţi este şi imaginaţia şi nu poţi face chestii interesante.

EGOISM TURISTIC

Sunt o egoistă prin definiţie. Dar de asta cred că v-aţi prins deja. Bine, o egoistă inimoasă. Dar tot o egoistă hedonistă rămân. Iar chestia asta se răsfrânge şi asupra activităţilor pe care îmi place să le întreprind. Asta înseamnă că sunt o turistă egoistă. Nu îmi place să împart bucuria descoperirii unor locuri fabuloase cu alte sute de mici trepăduşi puşi pe bifat cât mai multe monumente de pe lista must-see-urilor de vacanţă. Vreau să văd chestii la care nu se duce tot omul. Să simt locurile în care ajung, nu să mă înghesui cu grupurile frumos aliniate de japonezi mici şi lipiţi de camerele lor de fotografiat ultraperformante. O senzaţie din asta oribilă am simţit-o când am fost ultima oară la Paris. Eram într-o vacanţă de relaxare. Nu aveam de bifat monumentele emblematice ale Oraşului Luminilor. Voiam să îmi beau cafeaua şi să îmi mănânc croissant-ul în Mont Martre, să văd muzeul masoneriei şi să mă plimb prin boutique-urile ascunse pe străduţe pitoreşti. Dar am ajuns într-un Monte Martre sufocat de grupurile de turişti, în cafenele în care se auzeau toate limbile pământului mai puţin franceza acompaniată de acordurile La Vie En Rose. M-am simţit trădată de vacanţa pe care mi-o doream, mi-am simţit intimitatea violată de marea de oameni în care mă scufundam. Tot Parisul, însă, mi-a oferit şi turul neturistic pe care l-am făcut cu plăcere. Tocmai văzusem filmul Codul lui Davinci şi am pornit a doua zi într-un tur davincian care a bifat toate punctele traseului din film, de la pictura din Luvru până la Saint Sulpice şi tot aşa. La Monte Carlo am un loc al meu, un mic amfiteatru care mă încântă, iar în Tenerife ador plajele care nu sunt pentru turişti, pe care găseşti doar localnici şi bodegi cu prăjeli şi bere tenerifeză. În Egipt în doresc să vizitez monumentele faraonilor, dar nu în turul obişnuit care să includă micii arăbeţi care trag de tine să te dai cu cămila pe la piramide, ci însoţită de cunoscători ai locului care să îmi arate adevăratele comori antice. Şi lista poate continua. Pentru că aşa sunt eu: vreau chestii speciale în viaţa mea.

CIRCURI

A venit din nou circul pe terenul viran de lângă blocul meu. Alături este un târg de producători autohtoni: haine & co. Tăpşanul e foarte animat. Sâmbătă aveam impresia că e zi de bâlci în sat. :)

LANSARE NAKED SUSHI LA ZEN SUSHI

Aseară am avut treabă multă la Zen Sushi. Băieţii au avut deschiderea oficială şi eu mi-am găsit de lucru prin zonă. Ca orice lansare care se respectă, la Zen a fost cu tam-tam. Pentru că prea puţini dintre noi ne bucuraserăm de plăcerile unei seri de neaked sushi, restaurantul care serveşte cel mai bun sushi din Bucureşti (şi nu o spun doar eu, ci toată lumea) a decis să ofere şi publicului o dată pe lună şansa de a mânca rolele de pe o domnişoară dezbrăcată. Oricât de dezgustător li s-ar părea unora, e chiar fun.

Împreună cu băieţii de la Zen Sushi

Echipa Zen Sushi

GINA REVINE

INTERZIS LA SEX PÂNĂ LA MAJORAT

Mă enervează intoxicarea informaţională. Şi nu mă refer aici la ceea ce făcea Televiziunea Naţională din Moldova ieri, nu e de competenţa mea, ci mă refeream la ceea ce am văzut azi la televizor absolut întâmplător. Ce se întâmplă doctore la matinalul Pro Tv. Insipida Oana Cuzino vorbea despre cât de dăunător este pentru fete să îşi înceapă viaţa sexuală înainte de 18 ani. Chiar dacă ea e suficient de dezvoltată fizic. Şi hop şi specialiştii. De fapt era doar una sau, mai bine zis, atât am apucat eu, pentru că după aia m-am enervat şi am schimbat. Tanti asta zicea că nu contează dacă la 13 ani ai sânii mari, 1,70 m şi aspect de femeie de 20 de ani, că până la 18 ani nu îţi sunt dezvoltate organele genitale. Ceva de genul că la 17 ani şi 6 luni nu e bine, dar la 18 ani şi o zi e în regulă. Adică mii de ani femeile au putut să nască la 13-14 ani şi acum brusc nu mai pot nici măcar să facă sex fiindcă le răneşte penisul colul? LOL, ca să zic aşa! Natura a permis femeii să se reproducă din momentul în care începe să aibă ciclu menstrual şi vine acum o tanti oarecare să spună că pula nu face bine. Pentru că aşa e la noi, e mai simplu să interzici decât să educi. Şi nu mă refer aici numai la educaţia sexuală care în România lipseşte cu desăvârşire, ci în general. De ce să îţi baţi capul să găseşti modalităţi de explicare pe înţelesul copiilor, de ce să îi tratezi chiar şi ca pe adulţi şi să vorbeşti cu ei coerent când poţi foarte bine să le interzici. "Nu ai voie pentru că aşa vreau eu! Sau pentru că aşa trebuie..." Mi se pare aberant.

PLANTĂRI DE STEJARI

Gata! Copacul l-am plantat (de fapt vreo 80 de bucăţi), mai îmi rămân casa şi copilul de făcut şi mă pot declara un om împlinit. :) Cum tinereţile nu mi-au fost umbrite de munci patriotice, deci nu am rămas cu sechele agricole, m-am gândit că ar fi fun să mă duc la o acţiune de plantat. Şi cum şi mama se arăta doritoare, am răspuns prezent la apelul făcut de Asociaţia Mai Mult Verde şi duminică m-am dus la plantat stejari în pădurea de la Snagov. Prima jumătate a zile a fost chiar drăguţ, dar după aia, am obosit şi mi-a cam pierit cheful. Chiar şi aşa, echipa noastră a fost cea mai eficientă pentru că noi lucram foarte organizat şi nu ne luam pauze de ţigară sau de taclale. Eram în echipă cu mama, cu care vorbesc tot timpul, deci nu trebuia să ne oprim pentru mici şuete şi cu un nene (trebuia să fim 3, aşa că ne-am alipit acolo) cu care nu prea aveam texte. Deci am muncit cu spor. A fost drăguţ şi sunt mândră că am făcut ceva bun. Dar la o a doua sesiune de plantări, nu o să mă vedeţi prea curând. Mi-am făcut damblaua. Însă continui să reciclez hârtia, plasticul şi sticla. :D

AUTOR

Sâmbătă mi-am petrecut ziua la târgul de bijuterii AUTOR. Un brand-extension al conceptului Extins iniţiat de Dan Pierşinaru, târgul AUTOR a reunit designeri de bijuterii, mai cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, din toată ţara. Maria Filipescu, prietena mea, a fost şi ea acolo, dar despre standul ei voi reveni într-un post viitor. Cert este că deşi a fost foarte multă lume, nu s-a cumpărat la grămadă. S-a văzut foarte clar cine a avut succes şi cine nu.

Mărgelele cele multe şi frumoase sunt de la Lola Dream Factory şi au o poveste minunată pe care vă las să o descoperiţi singuri. Poate contează dacă vă spun că sunt făcute de o româncă şi mângâiate de razele calde ale soarelui Portugaliei, locul unde ea trăieşte.

Pentru un moment m-am simţit ca la şocală: o pânză neagră acoperită cu însemnări matematice mi-a atras atenţia. Dar nu eram la ora de mate, ci în faţa standului Danei Ştefănoiu.

Jennifer Delplanque este o franţuzoaică foarte drăguţă care vorbeşte perfect româneşte deşi este în ţară doar de câţiva ani. Şi Jennifer face nişte mici picturi pe bijuterii fantezie de-a dreptul drăguţe. Preferatul meu e creierul-agrafă. Acum a fost doar de expoziţie, nu era de vânzare, dar abia aştept să mi-l iau când intră în producţie.

Elena Crişan este un designer de bijuterii de la Cluj, care lucrează în argint şi aur.

Roxana Davidescu retransformă obiectele găsite pe te miri unde şi le înnobilează cu elemente de aur şi argint.

Mihaela Zvîncă este deja un nume consacrat în domeniu şi face nişte piese foarte interesante, chiar dacă la târgul ăsta nu a venit cu cea mai bună colecţie a sa.

Acarete este un brand creat de două tipe nostalgice, care refolosesc diferite obiecte, care crează forme inedite şi ne aduc aminte de copilăriile noastre.

Andra Oana Lupu a expus cele mai studiate piese din expoziţie. Deşi la târg era prezent şi tatăl ei, la un alt stand, fiica şi-a depăşit cu mult tatăl. Din păcate, claritatea liniilor bijuteriilor create de ea nu a impresionat prea mulţi cumpărători, educaţi în spiritul "multului", "încărcatului".







Idelier, unul din magazinele mele preferate, a venit reprezentat de unul din designerii lui de casă, Raluca Drăcea, care a prezentat nişte piese pentru decolteu, pentru că nu le pot numi coliere, fantastice, dar foarte pretenţioase.

Radha face nişte bijuterii fantezie drăguţe şi colorate.

Ioana Matei este un alt designer care mi-a plăcut. Piese frumos designate, unele purtabile, altele doar frumoase (precum colierul din imagine), dar toate ineresante.

Şi Carla Szabo este un nume cunoscut în peisaj. Poate chiar primul care s-a făcut cu adevărat cunoscut pe piaţă. Îmi place ce face. Chiar mi-am luat un cercel de la ea. Mi-aş fi luat eu mult mai multe, dar ştiţi voi, problemele actuale de buget. :) Dar voi reveni!

Alina Băncilă, fiica mult mai cunoscutului Dan Băncilă, este un designer care face piese masive, interesante, din argint şi cu diferite pietre sau argintând itemuri din natură. Scoicile sunt foarte tari!

Mihaela Tarhuna nu îmi place. Cred că a fost printre cei care mi-au plăcut cel mai puţin. Iar ceea ce nu îmi place, de fapt, la ea, este că de câţiva ani de când am auzit despre ea, face aceleaşi piese. Identice şi la fel!

Freevole este un concept pentru care Zvîncă a produs o serie de piese. Aici a fost doar o avantpremieră. La târgul de săptămâna viitoare, V for Vintage, va fi toată colecţia.

Şi bijuteriile Ralucăi Buzura m-au încântat foarte mult. De fapt, azi chiar port o pereche de cercei de ceramică pe care mi i-am cumpărat de la ea sâmbătă. Şi, recunosc, mi-a fost foarte greu să mă decid ce să îmi aleg.

Alexandru Lupu este tatăl de care vorbeam mai sus. Bijuterii banale din argint. Unele ok, dar comparabile cu ce găseşti în magazinele din toată ţara. Fără personalitate.

Later edit: se pare că poza din dreapta nu ilustrează tot bijuteriile lui Alexandru Lupu, dar eu aşa am considerat pentru că la momentul când am făcut poza nu era nimeni altcineva la stand, bijuteriile erau pe exact aceeaşi masă şi nu erau nici alte cărţi de vizită. Deci poza respectivă rămâne în pom, cu autor necunoscut.

Pe Ana Wagner o găsiţi în magazinul pe care îl are împreună cu sora ei. La Wagner găsiţi piese de ceramică şi bijuterii de ceramică semnate de Ana. Dar şi alte chestii adunate de pe la diferiţi designeri.

FASHION VICTIM. NOT.

Ieri, o prietenă, afirma într-un anume context că ea e o fashion victim. Nu e. Asta e clar. Dar mă întrebam dacă eu aş fi o fashion victim. Nu sunt pentru că nu îmi permit acest lux, dar nu ştiu dacă aş fi în cazul în care bugetul nelimitat mi-ar permite-o. Cred, totuşi, că până la a mă da în stambă, mi-aş păstra simţul ridicolului şi aş realiza că nu am corpul necesar care să îmi permită să port toate zăpăcelile de ultimă oră. Şi ar mai fi o chestie: sunt foarte mofturoasă, deci nu aş putea să port ceva, să mă tund într-un fel anume sau să fac cine ştie ce doar pentru că se poartă, chiar dacă nu îmi place. A! Şi uite că am mai găsit un motiv pentru care nu aş putea fi fashion victim: mă enervează spiritul de turmă. Da, îmi place să fiu modern îmbrăcată, dar nu la fel ca toată lumea. Bine, o adevărată fashion victim nu e îmbrăcată chiar la fel cu toată lume pentru că articolele pe care le poartă depăşesc cu mult bugetul mediu de ţoale al româncelor. Dar chiar şi aşa, tot au ceva comun, însă cred că e mai mult chestie de atitudine, de aer. Deci, nu, nu aş putea să fiu o fashion victim. Dar cu siguranţă aş cheltui o grămadă de bani pe haine şi mai ales pe accesorii. :)

PRESĂ DIN PRESĂ

Lucrez în presă. Şi chiar dacă a face presă glossy nu e acelaşi lucru cu a face jurnalism pe bune, ştiu şi eu câteva reguli din domeniu. Tocmai de aceea mă distrează şi scandalizează în acelaşi timp felul cum ziarele preiau ştirile unul după celălalt, evident citând sursa, că doar normele deontologice se impun, nu? Şi nu mă refer aici la ştirile venite pe comunicate de presă sau pe surse, ci la cele în care reporterul sau redactorul citeşte în alt ziar o mondenitate, vede la vreo emisiune ceva ce declară un invitat sau citeşte pe un blog personal părerea vreunuia şi hop şi ştirea. Numai că ştirea presupune noutate or, dacă un alt canal media a difuzat deja ştirea respectivă, care mai e noutatea? Da, să zicem că ziarul X vrea ca cititorii lui să afle ce a declarat în interviul dat ziarului Y o anume vedetă. Şi atunci spune că persoana respectivă a dat un interviu în ziarul Y care, ce mai contează acum că este concurent, doar a dat ceva spumos care poate să le crească şi lor vânzările dacă poziţionează un titlul insiprat. Care, uneori, chiar se nimereşte să fie inspirat. Dar nu despre asta vorbesc eu acum. Ci despre lipsa de profesionalism a celor care îşi fac ştirile bazându-se pe ştiri deja apărute. Halal presă!

S-A TERMINAT!

Gata! Puteţi fi mândri de mine: sunt masterată. Ieri am avut şi susţinerea disertaţiei, deci am terminat cu şcoala. Cel puţin pentru moment... :)

Later edit: NU e păcăleală (că abia acum mi-am dat seama ce zi e azi :D)