FOTOGRAFIE DE AUTOR. CRISTIAN STAN

Vă spuneam ieri că sunt într-o dispoziţie artisitică. Că am nevoie de mai mult frumos în viaţa mea. Şi sunt dispusă să îl împart cu voi. Asta pentru că am descoperit de curând un alt fotograf minunat despre care vreau să vă spun. Cristian Stan este un artist vizual cu un cv impresionant de expoziţii, deşi publicul larg nu îl ştie aşa cum ar trebui. A expus atât în ţară, dar mai ales afară. Imaginile lui au o poezie aparte, o sensibilitate fragilă şi puternică în acelaşi timp. Sunt picturale, iar asta contează foarte mult pentru mine. Mai multe imagini, deşi nu suficiente, găsiţi pe site-ul său.

CONTACT LENSES BY ALEX GÂLMEANU

Aseară prietena Mihaela m-a dus la vernisajul expoziţiei de fotografie Contact Lenses a lui Alex Gâlmeanu de la Galeria Artmark. Mi-a plăcut atmosfera, lumea (foarte multă) adunată acolo. Îmi plac astfel de manifestări artistice şi mi-ar plăcea să fiu prezentă mai des la declaraţii de artă şi bun gust ca aceasta. Din păcate, expoziţia fotografului, exilată în două încăperi mai dosnice, mi s-a părut destul de meschină. Gâlmeanu este un fotograf de modă excelent şi sunt convinsă că avea foarte multe imagini care meritau expuse. Aş fi aşteptat să primesc pe mail şi poza mea preferată din expoziţia de aseară, dar pentru că cine ştie când o voi primi, am zis să scriu despre eveniment, iar atunci când voi intra în posesia ei, o voi ataşa postului. Dacă nu aţi fost aseară acolo şi vreţi să daţi o raită, expoziţia rămâne deschisă până pe 29 noiembrie. Vizionare plăcută!

Later update: Am primit şi poza mea preferată. Mulţumesc Alex! Mi se pare genial camionul cu Vogue din fundal. Şi nu, nu e regizată.

ŞI APOI?

Sunt cam ciufi. Sunt într-o perioadă din aia în care nu am chef de nimic. Nu prea mă motivează nimic. Vreau chestii mari. Adică vreau să se întâmple chestii importante în viaţa mea, nu vă gândiţi la prostii! Am o imagine perfectă asupra viitorului meu şi totuşi sunt extrem de demotivată. Pentru că nu găsesc soluţiile necesare. Prietena mea îmi spunea că sunt extrem de bună la identificarea problemei, dar că nu sunt capabilă să găsesc şi soluţiile. Aşa este. Ştiu că absolut totul depinde de noi, de fiecare dintre noi în parte, să fie aşa cum am vrea să fie. În teorie e foarte simplu. Dar practica ne omoară... E simplu să dai vina pe alţii, că alţii nu te lasă, îţi stau în drum, te trag înapoi. Când de fapt suntem proprii noştri duşmani. Eu mă iubesc foarte mult, dar se pare că mă şi urăsc foarte mult. Şi asta poate pentru că îmi propun scopuri măreţe. Vreau să cred că nimic nu e prea măreţ, că merit absolut tot. Când eram mai mică aveam un avânt de nestăvilit. Numai că aş putea zice că viaţa mi-a dat multă muie, deşi încep să cred că mi-am făcut-o singură. Mă uit în jurul meu, la prieteni din aceeaşi generaţie, şi majoritatea are cam aceeaşi problemă. Vor mai mult, vor altceva. Mă uitam duminică la un film despre o tanti jurnalistă care ajunsă la o anumită vârstă nu a mai fost dorită ca prezentatoare a ştirilor şi a reucurs la operaţii estetice şi minciuni. Nu asta contează, ci relevanţa este că nu pot face presă glossy toată viaţa. Nici măcar nu îmi doresc. Îmi doresc ca viaţa mea, cariera mea, să înceapă să se îndrepte în altă parte. Vreau să iubesc şi să am o afacere a mea care să mă împlinească. Pentru astea toate însă trebuie să găsesc soluţiile. Da, ştiu, azi nu sunt fun, probabil v-am plictisit deja. Asta e, mai am şi momente din astea. În care mă uit dincolo de poleială şi în care am tupeul să vreau mai mult...

NOAPTEA ELECTORALĂ

Staţi liniştiţi, nu o să fac ceea nu fac aproape niciodată, nu o să vorbesc şi eu despre subiectul fierbinte al alegerilor. Deci nu o să vin să concurez cu faimosul personaj şi dilema lui "Eu cu cine votez (acum)?". O să povestesc ceva, însă, care m-a surprins. Ceva care s-a întâmplat pentru prima dată de când trăiesc eu în Drumul Taberei, Bucureşti, România. Ieri, când mă întorceam de la vot, din asfaltul din faţa blocului ţâşnea apă la greu. Se spărsese o ţeavă. După care pe la 10 jumate seara aud zgomot de picamer. Şi jumate de noapte oamenii au lucrat. Apa rece a fost întreruptă şi muncitorii ăia chiar au lucrat. Duminică noaptea! Nu mi-a venit să cred. Iar dimineaţă apa curgea la robinet. Nu ştiu dacă face parte din strategia electorală pentru turul doi sau poate în sfârşit ne-am civilizat şi noi, dar mă bucur că am asistat la aşa ceva. Ţin minte că avum vreo doi ani am fost într-o deplasare la Budapesta şi după o ploaie torenţială, oraşul era complet inundat. Dar, deşi era Sărbătoare Naţională, maşinile de intervenţie au apărut imediat şi în mai puţin de o oră era ca după o burniţă uşoară. Oare să ne îndreptăm şi noi într-acolo? Sau e doar o alarmă falsă?

DESPRE DIVERSE ROTUNJIMI

Acum vreo două săptămâni, amicul Cristi Lupşa mă punea să îi răspund la câteva întrebări despre funduri. Voia să îşi scrie editorialul din FHM despre rubrica din revistă dedicată cururilor, rubrică iniţiată de el în 2002. M-am chinuit să îi ofer nişte răspunsuri cât mai exhaustive pentru problemele pe care şi le punea el acolo. Dar chestia asta mi-a readus în atenţie o dilemă mai veche: mie îmi plac mai mult fundurile sau ţâţele? Evident că apreciez ce e frumos din ambele categorii, dar dacă m-ai pune să aleg, ce aş alege? De-a lungul anilor mei de expereinţă am realizat că găseşti mult mai uşor funduri frumoase decât sâni frumoşi. Iar când zic frumoşi, mă refer la perfecţi: mărimea potrivită, fermi, zvelţi, conturaţi, cu sfârcuri apetisante. E adevărat că şi la funduri s-a complicat treaba pentru că e tot mai greu să găseşti unul fără celulită, dar dacă facem abstracţie de acest aspect, o formă plină şi tare de bombeu e mai lesne de întâlnit. Iar discuţia se poate extrapola şi la bărbaţi. Îmi plac foarte mult pectoralii bine conturaţi, dar nici un fund tare şi bombat nu îmi displace. Unul din cele mai mişto funduri masculine pe care le-am văzut îl avea primul meu antrenor de tae-bo. Avea şi pectorali, ce-i drept... Totuşi, nici în situaţia asta nu mă pot decide ce îmi place mai mult. Sunt cam indecisă, nu-i aşa?

:)

Am văzut prima oară ciorapii ăştia pe un site şi mi-au plăcut foarte mult. Mi-am comandat de pe net, dar cum nu livrau în România, au trecut o tură prin Anglia, de unde au ajuns aseară la mine. Evident că puteau să fie azi şi -20 grade că tot îi luam la purtare. Cum am frecvente momente în care mă îmbrac altfel decât toată lumea, este extrem de distractiv cu fac oamenii ochii mari pe stradă. Azi, de exemplu, două tipe se chinuiau să nu le văd când încercau să îmi facă poză cu telefonul. Inutil. Am ochiul format. Şi, deşi încerc să nu observ toate privirile care mi se aruncă, indiferent cât de normal aş fi îmbrăcată, tot nu îmi prea iese.

PRIMUL

Am citit adesea despre diverşi conducători sau alţi bărbaţi cu statut important, pentru care plăcerea de a dezvirgina ajunsese o adevărată obsesie. Existau comunităţi în care şeful trebuia să înceapă absolut fiecare femeie. Şi la mulţi era coadă. Am citit despre un conducător african care deflora zilnic 8-10 femei, chestie pe care o făcea şi la 80 de ani. Bine, având în vedere că asta e o poveste de acum trei secole, am dubiile mele asupra veridicităţii datelor. N-or fi fost 8, o fi fost una pe zi şi nu o fi putut moşul până la 80 de ani, dar până pe la 50 tot mai ducea. Ideea e că ceva-ceva tot era adevărat în povestea aia. Şi stau şi mă gândesc unde dracu e plăcerea. Operaţiunea de dezvirginare este una dureroasă atât pentru ea, cât şi pentru el. În plus ai lângă tine o femeie/ fată timorată, lipsită de experienţă şi, în cazurile astea, nici măcar îndrăgostită de tine şi deci doritoare. Sigur că aici e vorba de o dorinţă animalică de dominare, de exercitare a puterii, dar cât de bărbat să fii încât să te simţi bărbat doar cu o femeie lipsită de apărare? Nu cred că asta e dimensiunea forţei şi vigorii...